În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.
Un chip de erou
Era de statură potrivită, vioi în mișcări. Ți se părea că mai mult fuge decât merge, iute la vorbă; trecea pe lângă tine și îți spunea atâtea, încât credeai că ai stat de sfat cu multă lume, avea figura alungită și uscățivă cu ochii pătrunzători, bun la inimă și de o curățenie sufletească rară. Întotdeauna te primea cu zâmbetul pe buze și gata a lua parte cu tine la bucurie și la tristeți. Era iubit de toată lumea. Soldații din unitatea sa se uitau la el și-l ascultau ca pe tatăl lor. Așa l-am cunoscut pe căpitanul Gazi Harilaus, comandantul Companiei a 10-a. La decretarea mobilizării, nu-l mai țineau picioarele și entuziasmat trecea de la ofițeri la soldați încurajându-i și îmbărbătându-i. Era nerăbdător din cale afară și aștepta ziua de luptă ca pe cea de petrecere. În sfârșit sosiră și acele timpuri, când regimentul luptă zi și noapte fără odihnă. Unii dintre camarazi erau mai triști, iar alții obosiți. Singurul, el, cu figura râzătoare în timpurile grele, găsea cuvinte de glumă și cu toată amărăciunea celorlalți, se ântindea cu hohot de râsete de credeai că este mai mult o petrecere decât un război. În luptă era însă, adevăratul conducător. Voinic în linia întâi și în picioare prin ploaia de gloanțe. În lupta de la Enghez-Buiuc din ziua de 8 septembrie 1916, fiind rănit în mână, se pansa și striga mereu: „Înainte băieți, înainte băieți, că vin și eu”. Și într-adevăr a stat așa rănit la compania sa, timp de două ore, când sleit de puteri, a trebuit ca brancardierii să-l evacueze. Prin spital nu a zăbovit decât vreo 10 zile. Nu putea să stea, prea îl ducea sufletul la flăcăii din compania lui. A venit aproape nevindecat. Când a sosit în plină luptă în șanțurile de la Topraisar, un murmur de bucurie printre flăcăii lui se auziră. Soldații își spuneau veseli unii altora: „A sosit domnul căpitan!”, ca și când așteptau pe un tată al lor. Prea mult îl iubeau! Cum a sosit, primele cuvinte ale căpitanului au fost:„Am revenit iarăși în mijlocul vostru ca s-mi duc jertfa până la capăt”. La un atac data supra movilei Caraine a fost rănit greu în picior, în fruntea companiei lui. Nemaiputând înainta, striga cât putea, îmbărbătându-i pe flăcăii lui: „Înainte băieți, înainte!”. Pe când sanitaria îl duceau în afara liniei de luptă, un glonț îl lovește în piept ucigându-l. În retragere, soldații lui l-au luat pe sus și l-au îngropat creștinește în fața tranșeelor de la Topraisar. Doreau să-l aibă mereu în mijlocul lor, voiau ca peste mormântul lui să nu treacă dușmanul păgân. Dumnezeu să-l aibă în paza lui !
Cei care l-au cunoscut, nu-l mai pot uita niciodată. Să-l avem cu toții în mințile și sufletele noastre și să ne servească de pildă și ca ostaș, dar și ca bun român. Iar cei ce l-au cunoscut puțin și va auzi de numele lui, să știe că a fost un scump frate de-al nostrum, că a murit făcându-și datoria în chipul cel mai frumos, că a fost un erou căpitanul Gazi Harilaus, comandantul Companiei a 10-a din Regimentul 39 Infanterie Petru Rareș.
Locotenent Alexandru Marinescu
O datorie împlinită
De cu seară primisem ordinul de a schimba batalionul din fața inamicului, care se găsea în satul Dăeni, pe malul drept al Dunării. Tranșeele pe care le ocupam, rezemate pe Dunăre, urmau piscurile ascuțite ale dealurilor repezi și accidentate ale Dobrogei. Eram la o depărtare de 6 km de Dăeni de la poziția ocupată de ei; un drum pe lungul Dunării ducea până la poziția inamicului. Posturi înaintate de observație pe ambele părți, nu permiteau niciun fel de recunoaștere. De două zile stăteam fără fără ca știrile de la patrule să ne mulțumească, nu știam ce avem în față și nici nu puteam afla. Comandantul batalionului hotărâse ca un ofițer însoțit de o patrulă puternică, să meargă prin baltă și mlaștini până în fața Dăenilor, ca să poată vedea forțele inamice și să aducă știri exacte. Mă prezint în fața plutonului și transmit însărcinarea ce ni se dăduse, fiind ales ca șeful patrulei. Am întrebat cine vrea să mă însoțească și îndată toți soldații îmi strigară: „Mergem și noi, domnule sublocotenent”. Am ales dintre ei pe bravul sergent Sterie Constantin și pe cei mai buni înotători. Era pe la ora 1 după amiază, un soare de toamnă își trimitea razele sale și parcă natura amorțită se-nveselea mai mult. Cu o mică barcă trecurăm pe țărmul celălalt. „Vom merge până în inima lor”, îmi spuse sergentul Sterie. Balta avea cam 1 km lățime care mergea din dreapta poziției noastre și se prelungea dincolo de satul Dăeni ocupat de inamic și pe care trebuia să-l explorăm noi. Am desfășurat oamenii în trăgători în toată lățimea și dându-le totodată ordinul de înaintare. Cu binoclul în mână înaintam pe lângă malul Dunării, trozneau crengile sub picioarele noastre și tristă era toată întinderea. Cu ochii ca de vulpe, vitejii care mă însoțeau, iscodeau pădurea cu arma în mână. Ajungem în fața postului de observație inamic, la 500 de metri de satul Dăeni în muchia dealului; îngropat până la piept, observatorul inamic stătea cu ochii spre poziția noastră, iar noi, ascunși de salciile pădurii, nu ne-a văzut. Înaintarăm mai departe și ajunserăm în dreptul satului. Iarăși înaintarăm până la marginea Dunării, iar de cealaltă parte era satul. Călăreții bulgari, pâlcuri-pâlcuri, veneau la adăpostul cailor ținându-i de hățuri. De la o casă de pe culmea Zării, era un infanterist bulgar, care după ce se uitară înspre noi, a dispărut cât ai clipi; atunci un pluton de soldați se strecurară unul câte unul și reușiră să surprindă trupele inamice care luate pe nepregătite au fost nevoite să se îndepărteze de satul Dăeni și să lase în urmă timp suficient trupelor noastre să schimbe batalionul care se luptase până atunci cu inamicul.
Locotenent în rezervă Virgil Dobrescu
Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare, fond Secția a II-a Informații a Marelui Stat Major al Armatei
Prof.dr. Cornel Mărculescu