Mănăstirea Viforâta nu are niciun document asupra timpului în care s-a zidit şi acest fapt îngreuiază foarte mult drumul când căutăm să găsim epoca în care a fost înălţat acest sfânt locaş.
Nici forma zidirii sau stilul picturii nu ne pot spune nimic deoarece această mănăstire a suferit numeroase prefaceri.
Singurele documente ce le avem sunt cele 2 pisanii de deasupra uşii bisericii, la intrare, şi alta în interior.
Aceste pisanii putem deduce că fondatorul Sfintei Mănăstiri este Voevodul Vladislav Basarab care domneşte între anii 1447-1456.
Pentru justă interpretare redăm pisania ce se găseşte aşezată deasupra uşii de intrare în sf. biserică:
„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh. Această Sfântă Mănăstire Viforâta nepăstrându-şi vreo pisanie ctitoricească din vechime, Noi cu ocazia reparării bisericii şi a spălării tuturor vechilor şi prea înegritelor zugrăveli proectată şi executată în anii 1913-1914, am făcut-o aceasta din nou. Ajutându-ne de cronicarii mai vechi şi mai noi, dimpreună cu tradiţia şi stabilind-o după cum urmează:
– Sfânta mănăstire Viforâta unde se prăznuesc hramurile „Naşterea Maicii Domnului şi Sf. Marele Mucenic Gheorghe, este fondată de la început de către Vladislav Voevod Basarab în ani 1447-1456”.
Dacă va fi fost prima biserică de lemn sau de zidire, aceasta nu se ştie din cauza multor prefaceri ce le-a suferit cu timpul.
Pe care mai apoi se zice că Radu Vodă pe la anul 1508 şi mai târziu Matei Vodă Basarab, îmbunătăţind-o, ar fi restaurat-o pe rând.
Acest Vladislav Vodă Basarab, pe care Mitropolitul Ronon Donici îl credea a fi fondatorul principal al mănăstirii Viforâta, este cunoscut în istorie sub numele de Vladislav al II-lea şi domneşte de la 1447-1456, care pare a nu fi fost ctitor al vreunei biserici, dovadă că în pomelnicul sf. mănăstiri nu găsim numele de Vladislav.
După Nicolae Iorga în broşura „Sate şi Mănăstiri”, pag. 258 ne spune categoric: „E o veche ctitorie a lui Vlad Vodă din 1530”.
În marle dicţionar geografic al Academiei Române, vol. V lit. V, citim: „Viforâta mănăstire la 3 km nord Târgovişte, fondată de Vlad Vodă la 1530”. Pomelnicul cu ctitorii mănăstirii are numele de Vlad Vodă şi tradiţia ne păstrează ca fondator tot pe Vlad Vodă. Se spune că a venit la vânătoare pe aceste locuri un Domn Vlad Vodă şi plăcându-i locurile a pus şi a zidit mănăstirea. Afirmaţia lui N. Iorga şi tradiţia concordă cu istoria care ne spune că Vlad Vodă este Vlad înecatul care domneşte de la 1530-1532.
La anul 1713 Constantin Brâncoveanu îi face o reparaţie radicală.
La începutul secolului al XIX Grigore Brâncoveanu, strănepot al lui Constantin Brâncoveanu, puse de o zugrăvi din nou făcând unele schimbări.
Biserica Dragomireşti a fost ridicată de posesorii Moşiei Dragomireşti şi anume: Staicu Logofătul şi jupâneasa acestuia, Caplea, în anul 1462.
Sub Radu cel Mare se ridică de o rudă a acestuia, Gherghina Pârcălabu, cu soţia sa Neaga, Mănăstirea Nucetul, care fu restaurată mai târziu de Neagoe Basarab.
Tot în timpul lui Neagoe Basarab se zidi Mănăstirea Găisenii în care se găseşte Stroe Marele Ban al Craiovei, omorât într-o luptă pe lângă Fântâna Ţiganului, în 1542.
Pătraşcu Vodă, tatăl lui Mihai Viteazul, zideşte în dosul Mănăstirii Dealului, pe un vârf, Mănăstirea Gorgota, care în anul 1624 este dărâmată şi rezidită de grecul Nicolae Vistieru din Ianina.
Pe vremea lui Mihai Viteazul se zidi de către generalul Udrea Băleanu, biserica din Băleni, punându-se totodată temelia familiei în acest sat, familie care cobora din Mihai, fratele Gherghinei Pârcălabul, ziditorul mănăstirii Nucetul.
Un alt monument istoric şi cel mai de seamă de pe Valea Dâmboviţei este cetatea de la jumătatea distanţei dintre comuna Voineşti şi cătunul Burlăneşti, pe partea stângă a râului Dâmboviţa, la circa 800 m, de albia râului şi şoseaua naţională Târgovişte – Câmpulung.
Această cetate este făcută de către Mihai Viteazu în timpul retragerii sale după bătălia de la Călugăreni în regiunea muntoasă, la Stoeneşti, pentru a aştepta ajutoare de la Principele Ardealului.
Vintilă Biv-Vel-Vornic înalţă în 1596, deci pe vremea lui Mihai Viteazu, o frumoasă biserică în Cornăţel.
Mănăstirea Cobia a fost ridicată de Jupan Badea la 1572.
Este interesantă prin smalţul aparent albastru şi galben al cărămizilor din care este construită biserica.
Biserica din Săcueni s-a ridicat în anul 1655 de Postelnicul Neagoe Stepan Secuianu.
Ne oprim puţin asupra istoricului satului Săcueni ce se adânceşte mult în trecut, aproape până la secolele de închegare a primelor „Voevodate Româneşti”.
Este întemeiat de coloniştii veniţi din Ardeal probabil de prin părţile Săcuieşti, datorită unui proces de imigrare, începând de când Cavalerii Teutoni au fost aduşi în Ţara Bârsei de regele Andrei al II-lea al Ungariei, pe la 1211.
Data precisă a întemeierii acestui sat nu se cunoaşte, dar se ştie sigur că la începutul secolului al XVI-lea satul era complet închegat, deoarece începe să se vorbească de el prin documente.
Astfel la 1553 Mai 7 se pomeneşte într-un document de moşia „Săcueni” (Cartea lui Pătraşcu Vodă, către Mitropolitul Vlădica Ananie, pentru moşia Săcueni 7061-1553 Mai 7). La 1612 Decembrie 8, găsim hrisovul lui Radu Voevod către Ştefan Logofătul cu fiul său Neagoe asupra moşiei lor din Săcueni judeţul Dâmboviţa. Actul precizează judeţul, probabil ca să-l deosebească de târgul Săcueni, al cărui loc de existenţă nu se cunoaşte astăzi şi care a făcut parte din fostul judeţ al Săcuenilor sau prescurtat „Sasc”.
Cronicarul Stoica Ludescu, primul scriitor de cronică în ţara românească, omul de casă al lui Şerban Cantacuzino, ridică în 1686 biserica din Ludeşti, unde înmormântă pe soţia sa Ecaterina.
Biserica din Văcăreşti a fost ridicată de ginerele lui Constantin Brâncoveanu, de Enache Văcărescu, în anul 1698.
„Enăchiţă Văcărescu”, boer puternic şi bogat, cu sufletul nuanţat cu darul de vorbă ademenitor şi subţire îşi purta de-a lungul coastelor de la Văcăreşti, veşmintele scânteietoare şi măreţe ca şi visurile lui.
Dintre toate locurile unde au vieţuit poeţii, Văcăreştii din Dâmboviţa, duc mai mult cu ei semnul unei ursite şi vraja unei amintiri.
Veac de veac şi-au trecut unul altuia făclia unei minunate culturi şi a unei neobosite râvne pentru treburile sufletului. Cunoscut este testamentul lui Enăchiţă Văcărescu:
Urmaşilor mei Văcăreşti
Las vouă moştenire
Creşterea limbii româneşti
Şi-a patriei cinstire.
(Din scrisoarea Drei Elena Văcărescu adresată Dlui Emanoil Bucuţa în anul 1933).
De la Enache Văcărescu ce moare alături de Constantin Brâncoveanu şi până la Marele Enăchiţă Văcărescu, în general Văcăreştii gătesc zarea literaturii şi prevăd viitorul neamului.
În 1698 Brâncoveanu Constantin ridică strălucitul palat din Potlogi rivalizând în arhitectura bizantină cu palatele altor state mai bogate.
Biserica din Pătroaia a fost ridicată de Pârvu Cantacuzino şi terminată în 1715 de Barbu Greceanu.
Biserica Doiceşti este zidită în anul 7215 de la zidirea lumii (1707) de Constantin Brâncoveanu, ca paraclis al curţii sale din Doiceşti; frumosul palat astăzi este dărâmat.
În ziua de 17 Maiu 1653 se dă la Finta – sat aşezat pe malul stâng al Ialomiţei – bătălia între armata lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu, unde Domnul Moldovean fu zdrobit.
În comuna Pitaru, la 15 Maiu 1838 apărea pe lume al şaselea născut în casa unor oameni nevoiaşi. Era Nicolae Grigorescu, marele pictor care a prins în peneluri tot ce ţara şi neamul are mai specific, mai înalt, mai măreţ.
Dâmboviţa, comoară de bogăţii de ordin economic a fost leagănul primilor poeţi: Văcăreşti, Cârlova, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu; Al. Brătescu-Voineşti prin sensibilitatea sa aduce frumoase peisaje din lumea târgovişteană.

Prof.univ.dr.habil. Iulian Oncescu,
Prof.dr. Cornel Mărculescu