În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Un erou necunoscut

Regimentul ocupa cu două batalioane dealul Odobeștilor. Batalionul II ce fusese schimbat în ajun era în rezervă. Pe la orele 11 dimineața sunt chemat de urgență de către comandantul regimentului, care îmi dă ordin ca imediat cu două companii sub comanda mea să plec spre poiana Jitile cota 603 și să dau ajutor Regimentului 27 Infanterie, care era puternic atacat de inamic. Corpul de alpine germane ataca cu violență sectorul din dreapta noastră, ocupat de Regimentele 27 Infanterie și 4 Vânători. Situația era destul de critic, căci pe acolo dușmanul putea să cadă în spatele poziției noastre. Regimentul 4 Vânători care se luptase vitejește cu îndârjire, toată dimineața, este nevoit să se retreagă în fața presiunii puternice ce se făcea de inamic. Din cauza focurilor violente, două tunuri n-au mai putut fi retrase de pe poziție. În fața Regimentului 27 Infanterie, după disperate atacuri, inamicul reușește să cu cerească o linie înaintată, în timp ce ai noștrii rezistau în tranșeele din fața cotei 602. Nu mai era nicio clipă de pierdut, trebuia să ajungem cât mai rapid în ajutorul camarazilor noștri așa de greu încercați.

Cu comandantul de regiment în fruntea noastră, o luăm în pas alergător spre poziția atacată. Ajunși aici, suntem repede puși la current cu situația de către maiorul Fotin, comandantul Regimentului 27 Infanterie. Ne hotărâm să atacăm imediat, eu pe la dreaptacu cele două companii și trupele ce voi mai găsi în tranșee, iar amândoi comandanții de regimente cu alte două companii din Regimentul 27 Infanterie pe la stânga. Semnalul de atac trebuia să plece de la mine. M-am strecurat nevăzut prin pădure, până lângă tranșeele din poiana ocupată de ai noștri, unde am mai găsit o companie din Regimentul 14 Infanterie. Mult la dreapta noastră, trupe germane se îndreptau spre locul unde rămăseseră cele două tunuri. Nu ne despărțea de inamicul din fața noastră decât 200 metri. Mitralierele lor însă dinainte și de pe flancuri împroșcau ploaie de gloanțe asupra tranșeelor, iar artileria inamică începuse să cânte și ea. Ne-am dat repede seama că nemții se pregăteau să plece la atac, și tocmai acum era momentul să le-o luăm înainte. Comunic trupei situația și dau fiecărei unități, direcția de atac și obiectivele de atins. Trupa stătea gata să sară înainte, timp în care gornistul dă semnalul. Sărim cu toții. Într-o clipă suntem la inamic. Viforosul și fulgerătorul atac, a presărat groaza în renumiții alpini, care numai la așa ceva nu se așteptau. Acei care nu au mai avut timp să fugă, s-au predat sau au fost străpunși cu baionetelele soldaților noștri. Chiuind de bucurie, soldații noștri au fugărit pe dușmani până ce i-au văzut trecuți înapoi peste apa Milcovului.

Inamicul ce înainta în dreapta noastră, spre locul unde rămăseseră tunurile, s-a retras și el în grabă, fără a mai aștepta să facă cunoștință cu ascuțișul baionetelor noastre. Pe o mitralieră inamică dormea somnul cel de veci un ostaș român, cu mâinile încleștate de gâtul a doi nemți voinici, pe care îi sugrumase. Capul lui fusese zdrobit complet de o grenadă. Nu s-a putut să I se stabilească identitatea, dintre 32 de morți ce avusesem. Toți ofițerii și trupa care era de față, ne-am descoperit capetele în semn de admirație și pioasă recunoștință pentru eroul nostru necunoscut. Regimentul de vânători se refăcuse și el și își reocupa poziția. Ne adunăm morții, răniții, trofeele luate și împreună cu cei 37 de prizonieri, o luăm pe înserate spre regiment, veseli că le dădusem o lecție bună și îndrăzneților alpini. Astfel, a fost restabilită situația trupelor noastre în ziua de 23 decembrie 1916 și salvate cele două tunuri. Ofițerii și trupele care au luat parte la acest atac, au fost citate prin ordin de zi pe corpul de armată pentru bravura cu care au luptat.

Mai bine mort decât prizonier

Inamicul însutit la număr, față de oștirea noastră, izbutise să ne calce pământul scump al țării noastre. Soldatul român cu un suflet atât de viteaz, ținea totuși piept dușmanului care voia cu orice preț să ne cotropească cu totul. În ziua de 15 decembrie 1916, Regimentul 15 Infanterie lupta cu îndârjire pe înălțimile de la Turburea-Râmnicu Sărat. Caporalul Marin Iuteș cu secția sa, ocupa on bot de deal cu însărcinarea de a păzi flancul drept al liniei noastre care era descoperit. În timpul luptei, caporalul Iuteș raportează că este atacat de către o companie inamică și în raportul său scris, spunea: „Rog trimiteți ajutoare, căci eu de aici nu mă retrag, chiar de ne-ar prăpădi pe toți”. Din toată secția lui Iuteș, doar un singur viteaz a scăpat și acela povestea în modul următor cum caporalul a ținut oamenii săi pe poziție și au luptat până ce au terminat cartușele. Mai rămăsese 6 soldați și caporalul, ceilalți muriseră făcându-și datoria față de țară. Inamicul i-a înconjurat complet, nu mai era nicio cale de scăpare. Atunci, caporalul a spus celorlalți camarazi: „Băieți, decât să ne predăm, mai bine să murim cu cinste”. Apoi, scoate o grenadă din sac și când inamicul se apropiase de ei, o aruncă, toți nemții din apropiere au căzut morți și răniți. Caporalul și doi soldați au murit, iar ceilalți trei au rămas răniți grav în mâinile dușmanului. Astfel, a căzut, luptând vitejește, caporalul Marin Iuteș cu secția sa, preferând să moară decât să cadă prizonier.

O vizită plăcută

Se terminaseră cu success desăvârșit pentru noi luptele grele de la Pralea. Mulți ofițeri și soldați din Divizia a 7-a s-au prăpădit, însă cu sângele lor am salvat onoarea armatei noastre și am înfrânt îndărătnicia și mândria Diviziei din garda regală Prusiană, ce luptase cu noi. Frumoasele lor căști și trofeele luate de la ei au fost expuse la Iași și în celelalte orașe din Moldova, ca semn că inamicul nu va mai izbuti să treacă pe acolo, unde stă de strajă soldatul român.S-au dat ordine de zip e Divizie și Corpul de Armată pentru proslăvirea eroilor căzuți și lauda celor rămași în viață. Din Regimentul 15 Infanterie care se ridicase cu efectivul complet în acești munți, nu mai rămăsese decât vreo 300 de oameni care s-au format într-un singur Batalion, dar și prizonierii luați de la inamic ne-au declarat că la Divizia lor, la nici o companie nu a rămas după lupte, mai mult de 30 oameni.

Iarna era în toiul ei, săparea tranșeelor și bordeielor se făcea foarte anevoios, căci pământul era cu piatră. Luna ianuarie 1917, și trupa și ofițerii am petrecut-o fără adăposturi. Într-o zi, ni s-a anunțat telephonic de la Divizie, cum că vom fi vizitați de atașații militari ai Greciei, Spaniei și Statele Unite. Comunicăm și soldaților vizita frumoasă ce așteptăm și cinstea ce ni se face. Însoțiți de comandantul Diviziei, atașații militarii au sosit la noi. S-a explicat modul cum am fost atacați de inamic și li s-au arătat locurile unde s-au desfășurat luptele, locuri ce de altfel erau ușor de recunoscut, căci toți copacii pădurii erau fărâmițați și ciuntiți de gloanțele și proiectilele care se trăseseră în continuu în cele 4 zile, iar pe zăpadă încă se vedeau urmele sângelui ce cursese. Ajungem la o mască în care stătea de santinelă unul dintre vitejii care au avut norocul să trăiască. Se minunau cu toții, că deși era prost îmbrăcat, nu tremura de frig. Comandantul Regimentului le spune că soldatul Român nu știe ce este frigul și nici foamea, că în cele 4 zile de luptă nu au mâncat decât de două ori, și, că deși de 15 zile stau afară în zăpadă, bătuți de crivăț, sufletul lor este cald de bucurie că au putut arunca înapoi dușmanul. Numai acest viteaz, continuă comandantul de regiment, în ultima zi de luptă a ucis 7 dușmani și a capturat o mitralieră. Cu o vădită emoție și admirație, îl salută atașații militari, îi strâng mâna cu căldură și fiecare îi dă bani și țigări însemnându-i numele. Comandantul Diviziei adună trupa și ofițerii și mulțumește cu lacrimi de bucurie vitejilor, urmași ai plăieșilor lui Ștefan cel Mare, îmbrățișând cu drag pe puținii ofițeri care mai rămăsese. La plecare, atașații militari, ne strâng mâna și ne spun că sunt convinși că țara noastră cu asemenea soldați viteji, ăși va împlini idealul, pentru care a început războiul și că sunt fericiți și mândri că au avut cinstea să ne cunoască.

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu