În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Bătălia de la Turtucaia (18 august/1 septembrie-24 august/6 septembrie 1916), a reprezentat prima înfrângere a armatei române în campania din toamna anului 1916, începută sub auspiciile cele mai favorabile și pe aripile unui mare entuziasm popular. Ea a venit pe neașteptate și a modificat rapid și profund starea de spirit a clasei politice, populației și armatei. Dintr-o dată, prspectivele războiului de (re) întregire s-au schimbat, victoria, la un moment dat atât de facilă, părea foarte greu de atins. Înfrângerea a fost cu atât mai dureroasă cu cât ea a fost provocată de armata bulgară, un adversar modest și chiar desconsiderat de o parte a elitei politice și militare românești. Episodul de la Turtucaia a fost chintesența stării de pregătire a armatei sau mai bine zis de nepregătire a ei la începutul războiului. Răspunderea pentru această înfrângere și pentru suita de evenimente similare, care au avut loc în lunile următoare, revine clasei politice, dar și autorităților militare superioare. În timpul celor doi ani de neutralitate (1914-1916), ele au pregătit insuficient războiul în care România urma să intre. Desigur că situația țării a fost, în toamna anului 1916, deosebit de grea, dar umilințe, de genul celei de la Turtucaia, puteau fi evitate printr-un plus de responsabilitate, de coerență din partea responsabililor politici și militari. Turtucaia a devenit o problemă politică și militară după pacea de la București (16/28 iulie-20 iulie/10 august 1913), în urma căreia România a intrat în posesia sudului Dobrogei, denumit impropriu Cadrilater. S-a decis fortificarea ca un „cap de pod”, cu scopul de a proteja capitala în fața unui eventual atac de la sud și facilitarea manevrelor forțelor române, în perspectiva unei noi acțiuni de amploare în Balcani. Lucrările s-au desfășurat într-un ritm destul de rapid, astfel că în vara anului 1916, capul de pod de la Turtucaia era în stare de operativitate. El a fost organizat în trei sectoare: 1-Staroeselo; 2-Daidir; 3-Antimovo, pe două linii de apărare, dezvoltarea frontală fiind de 28 km. Aici, a fost dislocată Divizia 17 Infanterie, comandată de generalul Constantin Teodorescu, un cunoscut teoretician și fost profesor la Școala Superioară de Război. Marea unitate a mai fost întărită, până la declanșarea ostilităților, cu alte unități și subunități, astfel că efectivul din capul de pod de la Turtucaia s-a ridicat la aproape 26.000 militari.

Ostilitățile au început în noaptea de 18-19 august/1-2 septembrie 1916, când garnizoana de la Turtucaia, a fost atacată de mari unități din Armata 3 bulgară, condusă de generalul Ștefan Tosev, ce au însumat 25.000 de oameni. Deși în primele zile, confruntările nu au înregistrat o intensitate deosebită, totuși, generalul Constantin Teodorescu, depășit de situație, a solicitat urgent ajutoare Armatei a 3-a, comandată de generalul Mihail Aslan. Ele au fost introduse în luptă necorespunzător, respectiv succesiv pe măsura sosirii lor la capul de pod. Cele mai puternice atacuri au avut loc în zilele de 23-24 august/5-6 septembrie 1916. Ele au destabilizat apărarea unităților Diviziei 17 Infanterie, care au cedat complet. În ziua de 24 august/6 septembrie 1916, ora 16.00, colonelul Nicolae Mărășescu, comandantul Brigăzii 18 Infanterie a predat cetatea. Pierderile au fost însemnate, bulgarii luând peste 20.000 de prizonieri, dintre care 480 de ofițeri. Au reușit să iasă din capul de pod către Silistra sau peste Dunăre la Oltenița, 3500 de oameni, iar 7000 au fost morți și răniți.

Constatări din Darea de Seamă înaintată Marelui Cartier General

În zilele mari de luptă crâncenă, comandamentul nu s-a mai putut exercita din cauza ruperii legăturii cu șefii ierarhici, aceasta fiind principala cauză a căderii capului de pod de la Turtucaia. După căderea centrelor 7,8 și 9 din ziua de 23 august 1916, lupta a fost dusă la întâmplare, de șefii în subordine, iar ajutoarele sosite băgate în foc pe rând fără nicio legătură. Nu s-au luat toate măsurile necesare pentru a se asigura o legătură permanentă, atât între comandantul capului de pod și comandanții în subordine, cât și între diferiți comandanți de sectoare. Singurele mijloace de comunicații între comandanții de sectoare au fost telefoanele, care după cum era firesc să fie, au fost tăiate și au fost lăsați izolați. În afară de mijloacele de legătură existente (telegraf, telefon, semnale optice), trebuia organizat un serviciu de legătură practic, prin releuri și alergători instruiți în prealabil și aleși dintre oamenii cu aptitudini anume pentru acest serviciu. După cum s-a dovedit în războiul actual, asemenea alergători instruiți au constituit, cel mai sigur, cel mai bun și și cel mai eficace mijloc de legătură între comandamente și unități. Comandantul ar fi putut organiza încă un bun serviciu de legătură cu bicicliștii regimentelor de infanterie, cu călăreții plutonului de ștafete și cu infanteriștii călări pe cai luați din rechiziție.

Trebuia să se țină seama și de eventualitatea evacuării în ultimul moment al capului de pod fie spre Silistra, pe drumul de sub malul drept al Dunării, fie cu vasele marinei pe Dunăre, din fața localității Cosui, tot spre Silistra. Totodată, a lipsit legătura între infanterie și artilerie. Artileria nu a fost niciodată informată, nici despre înaintarea infanterie, nici despre retragerea ei, astfel încât, în completă dezorientare s-a stabilit cu precizie că artileria a bătut cu focurile sale infanteria amică. Era necesar a se face cunoscută poziția infanteriei prin semnale convenționale (prevăzute de regulamente), pregătite în prealabil și de comun acord, între comandanții de artilerie și cei de infanterie. Cu toate că trupele noastre erau pe poziții bune în diferite sectoare, totuși, ele au fost lipsite de apă și hrană. Măsurile luate nu au fost eficace, trebuiau luate astfel de dispoziții încât hrana și apa să fie asigurate în cele mai grele momente ale luptelor, ziua ca și noaptea. De altfel, la capul de pod Turtucaia s-au cheltuit sume însemnate pentru procurarea de putini și sacale (un fel de butoi așezat pe un cadru cu două sau patru roți, cu ajutorul căruia se transporta apa), care par a nu fi întrebuințate în zilele de luptă.

Pe motiv ca să nu păgubească locuitorii din Turtucaia, nu s-a curățit câmpul de tragere. Au rămas netăiate porumbistele, pădurile și stuful. Astfel, inamicul s-a putut apropia ascuns și cu ușurință, de lucrările noastre de întărire. Diferiți șefi de mici unități nu-și aveau destul de bine trupa în mână, ceea ce provoacă întârzieri în executarea ordinelor și lipsa de coeziune între diferite unități. În schimb, rezervele s-au întrebuințat încă din primul moment, astfel încât nu s-a mai dispus la momentul oportun de noi rezerve și în special, nu se puteau schimba noaptea, unitățile care au luptat în cursul zilei, din care cauză trupa a fost întotdeauna cu forțele istovite. Sectorul de Est trebuia să preocupe în special comandamentul. Era necesar a se extinde înspre sud și est lucrările acestui sector, în scopul de a se asigura în permanență o legătură cu capul de pod de la Silistra. O asemenea măsură ar fi exclus putința unei investiri pe frontul acelui sector.

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare, fond Secția a II-a Informații a Marelui Stat Major

Prof.dr. Cornel Mărculescu