În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front. Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.
PALAN CONSTANTIN – era soldat în compania a 6-a a Regimentului 17 Mehedinți și înainte de izbucnirea războiului arăta să fie un element submediocru. Uscățiv, nepăsător și cu o vorbire scâlciată, vorbea puțin, dar din puținul ce-l vorbea puteai să vezi repede că în inima lui clocea ceva. Războiul începe. Regimentul făcea parte din Grupul Cerna și primise însărcinarea de a ataca și cuceri muntele Alionul. Compania a 6-a lupta în linia I către defileul Dunării, dar nu putea să înainteze din cauza a două mitraliere inamice ascunse într-un tranșeu betonat. În fața companiei se aflau numai câteva tufișuri rare, ce aproape nicio vedere nu o protejau. Soldatul Palan, de la o vreme văzând că nu se face nimic, fiindcă nu se putea nimic, fără să zică o vorbă cuiva, o ia brusc razna spre tranșeele inamicului, și mai târându-se, și mai dându-se peste cap, reușește să ajungă în punctul unde se aflau cele două mitraliere inamice, timp în care scoate trei grenade de la brâu și flegmatic intră în tranșee. La scurt timp, trei bubuituri puternice se aud una după alta, iar tranșeele amuțesc ca prin farmec și Compania a 6-a poate în fine să înainteze și să ocupe tranșeele inamice, unde găsește pe soldatul Palan încărcat în spinare cu cele două mitraliere inamice, târând după sine un ofițer ungur rănit.
Dpă cucerirea Alionului, Batalionul al II-lea și I-ul primesc ordinul de a organiza o poziție întărită pe acest munte, dar lucrarea este veșnic stânjenită din cauza a două tunuri inamice așezate pe muntele Tekia/Serbia. Nu se mișcă un singur om ca tunurile să nu bată. Într-o zi, soldatul Palan Constantin din Compania a 6-a, se duce la comandantul de companie și-i cere acestuia autorizația de a trece Dunărea la Tekia, spre a distruge tunurile inamice. Comandantul de companie, poate natural, l-a trimis însă pe Palan la plimbare, argumentându-i că cererea sa este o reală nebunie. Soldatul Palan nu se descurajează însă de primul eșec, și repetă cererea în fiecare zi la ora raportului, bineînțeles tot cu același rezultat. Comandantul batalionului, fiind pus în cunoștință de cauză de către comandantul Companiei despre pretențiile lui Palan pentru a decide să renunțe la cererea sa nubunească, îl cheamă la dânsul și îi spune că o să vorbească la telefon cu domnul comandant al Diviziei, și simulând că vorbește cu Divizia, îi spune lui Palan răspunsul că domnul general nu admite cererea sa. În acest timp, Palan, învârtindu-și capela în mână, iese afară, rumegând printre dinți ceva la adresa tuturor treptelor ierarhice, și la apelul de seară Compania îl dă lipsă la apel. În toiul nopții, în direcția Ișalniței se aud detunături putrnice, iar a doua zi, soldatul Palan se întoarce la companie. Fiind cercetat imediat unde a fost, Palan răspunse că văzând că nu vrea nimeni să-l asculte și-a descărcat necazul pe spinarea ungurilor, s-a dus la Orșova unde nu a găsit deloc trupe inamice, și a nimerit tocmai în Ișalnița, unde a făcut o mare petrecere ungurilor cu vreo câteva grenade, a luat două telefoane de la casa comandantului și s-a întors apoi la companie. Informațiile lui Palan Constantin au fost deosebit de prețioase, căci chiar din a doua zi, linia anteposturilor a fost împinsă pe dealurile de la vestul Orșovei.
În ziua de 18 septembrie 1916, Regimentul 17 Mehedinți a ocupat poziția pe dealurile Alionul, Ozoina și Dranicul. Compania a 4-a în avantposturi la Orșova, Compania a 12-a în anteposturi la Jupanek. În zorii zilei, Compania a 2-a a schimbat Compania a 12-a, care se coboară în sat pentru a lua ceaiul, după care urma să treacă Cerna, urmând să rămână în rezervă batalionului pe dealul Ozoina. La orele 7 a.m., inamicul în forță a peste două batalioane cu șase mitraliere și susținut de una baterie câmp și două bastimente armate, atacă cu furie linia anteposturilor. Compania a 4-a se găsea întinsă pe un front de 2 kilometri, astfel că este nevoită a se retrage și este ulterior îngrămădită către podul de fier al Cernei, unde se unește cu două plutoane din Compania a 2-a ce trecuse Cerna prin apă și sărise la ajutor. Situația era cât se poate de critică și ajutoare de la regiment nu puteau să-și ia în cel mai scurt timp, suficient timp în care Compania a 4-a să fie desființată. Atunci, locotenentul Strehăianu Alexandru, comandantul Companiei a 4-a, cu inima strânsă de durere și cu lacrimile în ochi, a ieșit înaintea oamenilor săi, și le strigă: „Soldați, iată inamicul, vine moartea cu noi și înainte și înapoi, cine-i lasă să fugă, cine nu, să mă urmeze…și soldații l-au urmat”. În mai puțin de o oră, inamicul a fost azvârlit din Orșova, unde nu a mai lăsat decât creierii lipiți de zidurile caselor.
În același timp, la Jupanese, Compania a 2-a este atacată de o companie inamică cu trei mitraliere și de flanc de alte trei companii. Între timp, Compania a 12-a primește ordinul batalionului de a se retrage pe poziția de la Ozoina, dar căpitanul Morțun Ioan, văzând pericolul în care se găsea Compania a 2-a, refuză a se retrage și din proprie inițiativă atacă flancul și spatele inamicului pe care-l pune în debandadă, face 40 de prizonieri și scapă Compania a 2-a de a cădea prizonieră, iar faptele căpitanului Morțun sunt citate prin Ordin de Zi.
În ziua de 18 septembrie 1916, două plutoane din Compania a 2-a, trecând râul Cerna prin apă, sar în ajutorul Companiei a 4-a ce era atacată de forțe superioare inamice în orașul Orșova. Caporalul Toarță, în timpul luptei fiind străpuns prin fălci de o baionetă, refuză cu încăpățânare de a fi evacuat și plin de sânge continuă lupta în fruntea grupei sale până ce inamicul a fost gonit, timp în care și el din cauza marii hemoragii își pierdu cunoștința. Spre seară, inamicul atacă cu furie avantposturile de la Orșova și Jupanek, linia telefonică este ruptă și orice legătură cu regimentul este întreruptă. Atunci, maiorul Aleman Nicolae, trebuind să informeze numaidecât regimentul de situația lucrurilor, și nemaiavând la îndemână niciun agent, încalecă o bicicletă și prin ploaia de gloanțe și obuze, reușește să stabilească legătura, transmite informațiile și comunică ordinele, după care se duce la Orșova și ia parte la luptele de aici, fapta sa fiind citată prin Ordin de Zi.
Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare
Prof.dr. Cornel Mărculescu