Elena Văcărescu s-a născut la 21 septembrie/3 octombrie 1864, la Bucureşti, fiind fiica diplomatului Ioan Văcărescu, şi a Eufrosinei Fălcoianu, fiind înrudită cu neamuri nobiliare precum Cantacuzino şi Rosetti şi descendentă, pe linie paternă, din renumita familie a Văcăreştilor, nepoată directă a lui Iancu Văcărescu (1792-1863), la rândul lui nepot al vestitului poet Ienăchiță Văcărescu (1740-1797). Despre originile ei, Elena Văcărescu afirma cu mândrie: „Familia din care scobor eu a fost familia de intelectuali cu deosebire a României de odinioară…mama mea aparţinea şi ea unei vechi familii de boieri – Fălcoianii – prezenţi în toate cronicele de altădată ale Valahiei”. Îşi petrece copilăria şi adolescenţa la vatra Văcăreştilor de lângă Târgovişte, despre care poeta Elena Văcărescu nota în memoriile sale: „Dintre toate locurile unde au vieţuit poeţii, Văcăreştii din Dâmboviţa duc mai mult cu ei semnul unei ursite şi vraja unei amintiri”.
Tatăl ei a devenit în acea perioadă unicul proprietar al moşiei de la Văcăreşti, cunoscută sub numele de „Văcăreasca”, pe care o împărţise până atunci cu alte rude, un spaţiu pe care Ioan Văcărescu a ridicat o locuinţă provizorie, conacul în care Elena îşi aminteşte în memoriile ulterioare că a petrecut unele dintre cele mai însemnate momente din viaţa ei: „În casa bunicilor mei, unde am locuit, se ducea o existență patriarhală tihnită și, după obiceiul timpului, puternic disputată între datinile Orientului și acea sete de Occident, de care neamul nostru, avid de civilizație și ascultând îndemnul originii sale, a fost dintotdeauna stăpânit”. De asemenea, este sugestiv modul în care prezintă viitoarea poetă, ținutul copilăriei sale cuprinse în meleagurile dâmbovițene: „Văcărești, ținut al poeziei, ținut al miturilor și al tainelor, dar și al amăgirilor, adăugau țăranii mei, care, dornici să-i prefacă plaiurile fermecate în câmpii roditoare, au fost întotdeauna învinși de exuberanța unei flore dezlănțuite. Văcărești: păduri, pășuni, întinderi de trestii, pajiști minunate ce alunecă molcome de-a lungul colinelor…Văcăreștiul i-a îngăduit tinerei să iubească, căci un vechi cântec al neamului nostru spune: <<iubește, am nevoie de iubire în cântecele mele>>.Dar n-a lăsat-o să-și piardă numele prin căsătorie. Văcăreștiul i-a permis femeii să se hrănească atunci când începuse să-i meargă rău. Văcăreștiul n-a trădat-o pe ultima fiică a neamului ei”.
Grupul de monumente de la Văcărești datând din secolele XVI-XIX, locurile copilăriei Elenei Văcărescu, cuprindea conacul vechi și biserica din zid cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” datând din secolul al XVI-lea; biserica cu hramul „Sf. Nicolae”, „din pajiște”, ctitorită în 1693 din inițiativa lui Ianache Văcărescu, dispărută în urma cutremurului din 1838; capela octogonală Sf. Nicolae „din pajiști” din 1863; conacul datând din epoca brâncovenească, cel contemporan cu Biserica „din pajiști”, ale cărui pivnițe erau boltite cu calote sferice; conacul ridicat în 1870 de tatăl poetei Elena Văcărescu, concomitent cu capela octogonală, dar demolat după incendiul din 1955, precum și Parcul cu o suprafață de 10 ha, operă a arhitectului Casei Regale, Wilhelm Knechtel, toate aceste valori ale patrimoniului cultural național, erau „apărate și protejate” teoretic de sistemul comunist prin H.C.M. 661 și 1160/1955 ca monumente de arhitectură (nr. 2183 din Lista monumentelor isorice din 1955), dar și de Legea nr. 63/1974.
Încă din copilărie, Elena Văcărescu a avut parte de o educaţie deosebită, începută în momentul în care a avut angajată o guvernantă engleză care a familiarizat-o cu literatura britanică. Interesant este un moment, petrecut la vârsta de 9 ani, când ea s-a îmbolnăvit, fiind ţintuită la pat pentru aproape două luni. Pentru a-şi reveni, Elena Văcărescu a fost dusă de familia ei în satul Văcărești, județul Dâmbovița, unde a lucrat în particular pentru şcoală alături de Zoe, sora sa cu doi ani mai mică, un loc în care, în vacanţe, îi soseau profesori de la Bucureşti. Cronicile vremii ne precizează că Elena Văcărescu adora să stea la umbra copacilor bătrâni din curtea conacului de la Văcărești, unde se ascundea de guvernanta de origine engleză şi de familie şi unde scria poezii.
Elena Văcărescu a urmat cursurile Universităţii de la Sorbona, primind îndrumări de la dascăli şi poeţi francezi de prestigiu, cum ar fi Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Jose-Maria de Heredia şi alţii. În concluzie, a avut o tinereţe împlinită intelectual, fiind profund legată de moştenirea civică şi literară a înaintaşilor săi, Văcăreştii, însă familia a ţinut-o departe de lumea rustică şi tainică a satului, plină de culoare pentru tânăra artistă, o lume care avea să o fascineze şi să o inspire literar peste ani. În 1888, la vârsta de 24 de ani, Elena Văcărescu a revenit de la Paris, pentru a fi domnişoară de onoare la nunta reginei Elisabeta, cunoscută literar sub pseudonimul Carmen Sylva, acesta fiind momentul începutului unei relaţii apropiate între ea şi regină, graţie căreia ascensiunea sa în lumea literară a fost, se spune, mult facilitată. Elena Văcărescu avea un program extrem de stufos, care se desfăşura regulat între Palatul Regal din Capitală şi Castelul Peleş, trebuia să citească şi să creeze, iar în plus, o însoțea pe Elisabeta în călătorii solicitante la curţile princiare din Germania, Austria, Anglia sau Italia. Impresionată de prezența și mai ales a sclipirii poetice de care dădea dovadă Elena Văcărescu, regina Elisabeta a României i-a vorbit lui Vasile Alecsandri și Titu Maiorescu despre talentul urmașei poeților Văcărești, bucurându-se de sprijinul moral și necondiționat al bardului de la Mircești.
După o lungă perioadă petrecută pe lângă Familia Regală, în anul 1890, Elena Văcărescu şi prinţul Ferdinand, nepotul regelui Carol I, se îndrăgostesc nebuneşte, şi se hotărăsc să se logodească în secret, fiind sprijiniţi chiar de Regina Elisabeta, care a şi obţinut consimţământul suveranului ţării pentru acest pas. La ceremonia logodnei, cuvintele Elenei Văcărescu, cea care ar fi urmat să devină regină a României, au provocat admiraţie: „Pentru mine, jurământul meu înseamnă că niciodată niciun alt bărbat nu se va apropia de mine atât timp cât voi trăi. Şi nimeni nu mă va putea dezlega de acest jurământ”. Însă, Casa de Hohenzollern şi-a exprimat nemulţumirea pentru această logodnă, exprimată plastic prin imposibilitatea „alterării” sângelui regal cu cel românesc, şi, ca un făcut, ziarele vremii au început să publice materiale compromiţătoare despre familia Văcărescu. Chiar Consiliul de Miniştri, condus la acel moment de Lascăr Catargiu, s-a împotrivit categoric unei astfel de relaţii, lansând prin vocea acestuia, celebra frază „Majestate, aiasta nu se poate!”. În această situaţie, Carol I a avut de înfruntat atacurile partidelor de opoziţie şi a lumii princiare, astfel încât, urmarea firească a fost ruperea logodnei şi exilarea Elenei.
Peste ani, tânăra scriitoare Elena Văcărescu, nota în jurnalul său: „În clipa despărţirii, am strigat: «Doar România şi viitorul ei contează. Vei fi un rege mare! Restul, fericirea ta sau a mea nu înseamnă nimic»“. La despărţire, Elena Văcărescu i-a scris iubitului o tulburătoare scrisoare: „Tagi Guangi mult iubit, Ferdinand scump, Sunt năucită, zdrobită de durere. De opt zile torturile și umilințele se prăvălesc asupra mea. Astăzi, regele, pe care au reușit să-l monteze îngrozitor, mi-a cerut să plec. Da, trebuie să plec copleșită de rușine. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ți-am sucit mințile și că tu ți-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i așa? Că nu a fost așa, că țin doar la inima ta, doar această puternică pasiune în fața căreia am rezistat atâta vreme, că eu am fost întotdeauna cea care te-am pus în gardă împotriva consecințelor de care eu sunt cea copleșită acum. Mi-au luat totul, reputația, dragostea mea mai puternică decât viața, iar regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel de crud și de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit și l-am slujit cu credință. Scrie-mi, te implor. Te iubesc atât de mult, Hélène”.
Elena Văcărescu s-a văzut nevoită să-și reia viaţa departe de casă, iniţial aceasta optând pentru Italia, unde a locuit la Veneţia şi Roma, iar ulterior s-a stabilit la Paris, unde, în timp ce se gândea fără oprire la România, se pare că viaţa artistică franceză i-a potenţat elanul creator, ea având ideea iniţierii unui salon literar la care erau prezente personalităţi literare importante, precum Marcel Proust, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt sau Paul Valéry.
În următorii ani, Elena Văcărescu a colaborat cu publicaţiile româneşti „Adevărul“ şi „Dimineaţa“, în care a publicat articole ce exprimau preocuparea pentru naţiunea sa şi pentru implicarea ei în războiul mondial, subiect care, de altfel i-a prilejuit organizarea unor conferinţe, desfăşurate între anii 1916 – 1918, în care s-a dezbătut situaţia României. În luna ianuarie 1919, a devenit membră a delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris, apoi a fost aleasă secretar general al Asociaţiei Române de pe lângă Societatea Naţiunilor, poziţie din care a susţinut cauza păcii.
În anul 1922 este aleasă membru permanent cu drepturi depline în prezidiul Comisiei de colaborare intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor, perioadă care i-a facilitat o strânsă colaborare cu Nicolae Titulescu, iar în anul 1924 participă, alături de personalităţi ale lumii intelectuale europene, la înfiinţarea Institutului Internaţional de Colaborare Intelectuală. Elena Văcărescu s-a remarcat şi ca translator, tălmăcind, în limba franceză, versurile lui Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Minulescu, George Topîrceanu, Ion Vinea şi alţii şi, de asemenea, poeziile sale au fost traduse în multe limbi, printre care italiană, daneză, olandeză şi chiar chineză. La 11 iunie 1925, Elena Văcărescu a devenit membră de onoare a Academiei Române, fiind prima femeie care a avut acest privilegiu, venit ca o binemeritată recunoaşterea publică a meritelor sale artistice şi diplomatice. Discursul său de recepţie este o autentică lecţie de dragoste de ţară: „Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generaţii după generaţii în volbura veacurilor româneşti, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre (…) îmi iubesc ţara pentru toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi originalitate (…) Am servit ideea românească, am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc şi am servit în lume expansiunea sufletului românesc (…) Am învăţat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc”.
Doi ani mai târziu, primeşte din partea preşedintelui Republicii Franceze, ordinul „Legiunea de Onoare”, an în care înfiinţează „Biblioteca Universală” pentru sprijinirea traducerilor, apoi devine în 1930 membră în Comitetul Internaţional pentru difuzarea Artelor prin Cinematograf, iar în 1933, este distinsă cu Ordinul „Coroana României” în grad de mare ofiţer şi este în anul 1934, unul dintre fondatorii Casei Românești de la Paris. De asemenea, Elena Văcărescu a fost în 1945, consilier cultural pe lângă Legaţia României din Franţa, şi a fost membră a delegaţiei româneşti care a participat la Conferinţa de Pace de la Paris (1946), continuând să se implice activ în susţinerea cauzei naţionale şi, în pofida exilului, să se manifeste ca o „româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu şi originea şi sufletul românesc”, conform aprecierilor lui Camil Petrescu.
Împlinirea dispoziției testamentare a poetei Elena Văcărescu cuprinsă în Testamentul olograf din 15 septembrie 1945, păstrat la Academia Română, din nefericire nu a putut fi realizată în 1950, la moartea sorei sale, Zoe, datorită exproprierii din 1949: „Eu și sora mea, ca numele părinților…, precum și al străbunilor noștri să fie amintiți generațiilor viitoare, am hotărât a lăsa Academiei Române nuda proprietate a părții mele indiviză a Conacului și Parcului de la Văcărești… Academia Română va crea o instituție culturală care va purta numele: Fundațiunea Elena Văcărescu și Zoe Colonel Caribol. În momentul decesului sorei mele, care este usufructară, Academia Română va intra în deplină stăpânire a bunurilor specificate… În cazul când Fundațiunea prevăzută aici se va înfăptui, las Academiei Române acțiuni de stat în valoare nominală de 1.000.000 lei, din al căror venit se va forma Premiul Elena Văcărescu, ce se va da în fiecare an celei mai bune lucrări asupra Familiei Văcărescu…”.
Nu numai că nu s-a împlinit dorința testamentară a Elenei Văcărescu, dar începnd cu anul 1949, odată cu preluarea de C.A.P. Văcărești, județul Dâmbovița, a bunurilor mobile și imobile prin H.C.M. nr. 1083/1949, Conacul și Parcul de la Văcărești s-au degradat treptat, fiind lăsate pradă atât intemperiilor vremii, cât mai ales nepăsării față de cultură a autorităților din acea perioadă, iar în cavele uscate ale palatelor lui Ianache Văcărescu erau depozitate cantități uriașe de cartofi! Astfel, au dispărut împrejmuirea și porțile de fier ale Parcului, clădirile de la poartă, unde te întâmpinau slujitori în costume de arnăut, s-a prăbușit acoperișul capelei, ceasul solar din parc, a dispărut Gârlița (natala vâlcioară, a poetului Iancu Văcărescu), iar în 1955, în urma unui incendiu, au dispărut și casele în care locuise Zoe, sora Elenei Văcărescu. Un licăr de speranță a renăscut efemer pentru vatra Văcăreștilor în anul 1969, când a apărut în „România literară” sub Testamentul Elenei Văcărescu, dorința expresă a poetei exprimată mai mult decât convingător: „Vreau poeți, poeți la Văcărești și umbra mea firavă printre ei…”. Elena Văcărescu avea gânduri mărețe, ca la Văcărești, să fie înființată o bibliotecă de poezie, incluzând și cărți cu autograf, idee salutată cu admirație de Demostene Botez, care a și donat cu autograf volumul său de debut „Munții”, dar și de către Geo Bogza.
O altă dorință exprimată de Elena Văcărescu ce a nu a fost respectată cu strictețe, deși există documente în acest sens care atestă acest lucru, se referă la destinația unui teren donat de Elena Văcărescu pentru construirea unui local de școală în comuna Raciu, județul Dâmbovița și care să poarte numele de „Enăchiță și Eufrosina Văcărescu”. De pildă, după dispozițiile de parcelare al moșiei Văcăreasca la prima împroprietărire din anul 1921, era rezervată o suprafață de 2 ha teren de cultură și 33 de arii teren în satul Raciu, plasa Găești, județul Dâmbovița, pentru construirea localului de școală din localitate. Astfel, conform procesului verbal încheiat la 21 iunie 1923, domnul Nicolae Ghe. Ionescu, Agronomul Regiunii nr. 5 Agricolă Găești, județul Dâmbovița, era împuternicit de Consilierul Agricol al județului Dâmbovița prin Ordinul nr. 585/1920, în urma Ordinului Casei Cooperației și Împroprietărirei, Direcțiunea Funciară nr. 5148/3.03.1923, de a preda instituțiilor abilitate suprafața de teren destinată Comunei Raciu, ca urmare a lucrărilor de împroprietărie al fostei moșii Văcăreasca. În baza procesului verbal, domnul Nicolae Ghe. Ionescu a predat domnului Vasile Popescu, dirigintele Școlii Raciu Coborâșu, suprafața de 2 ha pământ din moșia expropriată Văcăreasca, trupul Speriatu, a cărei măsurătoare a fost verificată de comisie cu lanțul, stabilindu-se cu exactitate vecinătățile: la nord, cu lotul împroprietăritului Dumitru C. Voicu, la sud cu lotul împroprietăritului Voicu Dragomir, iar la sud și est cu pădurea fostei proprietăți numită Speriatu. De asemenea, a fost predată și suprafața de 33 arii de pământ, situată în satul Raciu, destinată pentru construirea localului de școală, având următoarele vecinătăți: la nord cu proprietatea locuitorului Neculai Vlăsceanu, la sud cu teritoriul expropriat din acest trup pentru construirea localului de primărie, la est cu șoseaua comunală Raciu, iar la vest cu proprietatea locuitorului Manole Neagu.
Un alt document deosebit de important pentru stabilirea de jure ca Școala din Raciu să poarte numele poetei Elenei Văcărescu, îl reprezintă adresa nr. 17707/25.04.1932 înaintată de Ministerul Instrucțiunii și al Cultelor, departamentul Casa Școalelor și a Culturii Poporului, către președintele Comitetului Școlar din comuna Gura Șuții, prin care doamnele Eufrosina Văcărescu, Elena Văcărescu și Zoe Colonel Caribol, donează Casei Școalelor un teren de 7580 m² situat la punctul numit „Pătulele Împărătești”, comuna Raciu, pentru construcția viitorului local de școală care va purta numele de „Enăchiță și Eufrosina Văcărescu”. Până la construcția lacalului de școală, terenul se va utiliza cu elevii școalei din comuna Raciu, ca teren de experiență, iar veniturile se vor întrebuința în conformitate cu dispozițiunile legii învățământului primar, cu obligația de a înainta anual Casei Școalelor, o dare de seamă și un cont de gestiune al cheltuielilor și veniturilor acestui teren. Terenul urma a se preda ulterior directorului de școală din Raciu, de către Iancu Văcărescu din Târgoviște, împuternicitul doamnelor Eufrosina Văcărescu, Elena Văcărescu și Zoe Colonel Caribol. Un alt document asemănător vine în completarea celui din 1932, prin care Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor, Direcția Școalelor și Culturii Poporului comunica Școlii Primare Mixte din comuna Raciu, județul Dâmbovița prin adresa nr. 27895/21.09.1945, faptul că, din actele donatorilor rezultă că terenul în suprafață de 7580 m², situat la punctul numit „Pătulele Împărătești” din comuna Raciu, a fost donat Administrației Casei Școalelor cu destinația precisă de a se construi localul de școală.
În concluzie, considerăm, deloc exagerat, că toate aceste argumente converg către o reparație morală, ca în viitorul apropiat, autoritățile locale din Comuna Raciu, județul Dâmbovița, să depună toate eforturile pentru ca Școala Gimnazială din Raciu, să fie parte din Moștenirea Văcăreștilor așa cum este firesc, și să poarte numele Elena Văcărescu.
Elena Văcărescu a trecut la cele veşnice la Paris, la 17 februarie 1947, la vârsta de 82 de ani, fiind înhumată la Paris, pentru ca în anul 1959, rămăşiţele ei pămînteşti să fie aduse din Franţa şi înhumate în Cimitirul Bellu, alături de cele ale iluştrilor săi strămoşi, familia Văcăreștilor.
Mulțumim pentru amabilitatea și disponibilitatea domnului Ionuț Isari, director al Școlii Gimnaziale din Raciu, care ne-a pus la dispoziție informații și documente prețioase despre instituția pe care o păstorește.
Surse:
-Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, fond Societatea Națiunilor;
-Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale București, fond Ministerul Culturii Naționale;
-V. Munteanu, Elena Văcărescu, în „Universul Literar”, Anul XLIV, nr. 10, București, 1928;
-Ion Stăvruș, Elena Văcărescu, Editura Univers, București, 1974;
-Elena Văcărescu, Scrieri alese, ediție bilingvă română-franceză, îngrijită de Ion Stăvruș, Editura Minerva, București, 1975;
-Elena Văcărescu, Memorii, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1986;
–Elena Văcărescu și Franța, prefață și note de Maria Platon, vol. II, Oameni, idei, Editura Cronica, București, 1998;
-Elena Văcărescu, Din amintirile Elenuței Văcărescu, Editura Paideea, București, 2000;
-Elena Văcărescu, Regi și regine pe care i-am cunoscut, Editura Compania, București, 2004;
-George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
