Vasilca sau Vasâlca, colindul țiganilor, este un altfel de colind, el fiind practicat numai în partea de sud a țării, cu precădere în Muntenia, Oltenia și Dobrogea, acolo unde au existat robi rromi pe moșiile boierești din această parte de țară. La noi în sat țiganii dezrobiți s-au aciuat în partea de sud a satului, pe baltă, locul cel mai de jos, încherbălându-și fiecare câte o căscioară. Am descoperit acea parte de sat încă din primii ani ai existenței mele, căci acolo, printre ulițe și ulicioare strâmte și întortocheate se aflau și câteva familii de rumâni, înrădăcinați din tată în fiu, printre care și familia lui Dumitrache, rădăcina dinspre tată a bunicii mele. Printr-un exercițiu al minții, vizualizând arborele genealogic, Moșu Dumitrache, despre care auzeam adesea vorbindu-se, ar fi fost să fie stră-străbunicul meu. Nu l-am cunoscut, murise cu mult înainte, lăsând în urmă multe povețe și vorbe de duh, cum aveam să îmi dau seama din discuțiile celor care îl pomeneau în taina lor: „vorba lu`Moșu` „ori ,,așa cum ne-ndemna, Moșu`”… Nu l-am prins nici pe el, pe Moș Dumitrache, nici pe străbunicu, s-au grăbit să plece. Însă au avut grijă să îi lase pe toți bine, la casa lor, cu pământuri și vite și cu posibilitatea de a crește copii la rându-le, lipsiți de grija zilei de mâine. Dar cum sângele apă nu se face, din când în când, croia bunica drumul din jumatea satului până pe baltă, cu mine în brațe ori pe jos, pâșa, pâșa, să vadă ce mai fac neamurile. Și făceau bine și cei bătrâni, și cei mai tineri, și cei mici, după vârstă și puteri, iar eu învățam de fiecare dată lucruri noi și despre ei, și despre cei din jur. Mergea bunica înainte, iar eu în urma ei, așa la o lungime de două brațe inegale, prinzând din vânt câte o vorbă: „aici șade Lionora, aia care vine cu bombonate!” ori: „aici șade Ciulă, ăla de ajută la moară!” sau: „aici șade Tănase Fieraru, ăla care și tunde oamenii!”…„aici șade Sande a lu` Ogean, ăla care vine cu Vasilca, cu fratis-o, Florică, cu vioara, la Anu Nou!”

Când auzeam de „Vasilca” priveam mai atentă în curtea omului, știind bine despre cine era vorba. Nu puteai uita prea ușor acel alai care venea prin curțile oamenilor în dupăamiaza ultimei zile din an și colinda până spre zorii zilei următoare. Era cel mai lung colindat: începea într-un an și se termina în altul. Dar și cel mai prolific. Creștea maldărul de carne în sacoșele țiganilor, de la o casă la alta. Veneau cu căpățâna porcului și plecau cu porcu-ntreg! Pe la noi „Vasilca” ajungea undeva când se îngâna ziua cu noaptea. Auzeam însă muzica de departe și asteptam nerăbdătoare, făcand poteci între odăiță și poartă. Știam ziua în care avea să vină țiganii la colindat după bucata de carne, ori bucata de șuncă sau vreun ciot de os de porc, după caz, puse pe masă, la îndemână, pentru plată.

În primii ani ai copilăriei mele, puneau aceștia într-un coș o căpățână de porc, obținută cu mari rugăminți de la vreun rumân dispus să renunțe la capul porcului de dragul obiceiului, spălată, curățată și frumos împodobită cu mărgele, cercei, flori de mireasă, funde colorate și multă poleială, așezată pe un ștergar curat și era purtă cu mare alai prin sat, cu lăutari, vioară și tobă, iar din gură cântau un colind specific. Era ceva între spectaculos și grotesc, dar totodată reprezenta obiceiul autentic, nealterat. Mai târziu, căpățâna de porc a fost înlocuită cu o păpușă, de multe ori reprezentând o mireasă, așezată în coș printre flori de plastic, beteală și alte obiecte lucitoare, așa cum se păstrează până în zilele noastre. Cu unele diferențe: ceea ce în trecut era un obicei, poate mai puțin ortodox, astăzi a devenit pur comercial, clar nu se mai vine din convingere și din dorința de a asigura familiei bruma de existență peste iarnă. Aflasem povestea Vasilcăi și de fiecare dată eram foarte atentă la versuri.

Poate nu erau cântate mereu la fel, dar esența era aceeași. Era vorba despre judecata porcului sacrificat de Crăciun, transpusă într-un cadru mitic. Judecata se face în dalbele biserici atât cerești cât și pământene. Silca își apără nevinovăția, cu toate că recunoaște modul în care s-a îngrășat, prăduind grădinile, dar pune totul în seama celor care au vrut să o doboare și să o împartă. Unele versuri le-am descoperit, în număr mic ce-i drept, printre paginile unei Monografii a satului. Multe le mai știam și eu, căci de fiecare dată, în ajun de An Nou, se reîmprospătează în mintea mea. Puse cap la cap, am încropit, cu unele lipsuri, cântecul.

Ce mi-n cer și pe pământ?

Îmi e dalbă mănăstire,

Între dalbe mănăstiri,

Cu jilțuri de argint!

Și pe jilțuri cine șade?

Șade bunul Dumnezeu,

Cu Maica Precista.

Lângă Maica Precista

Stă bătrânul Moș Crăciun

Și judecă pe Silca.

-Silcolo, Vasilcolo,

Ce-mi ești grasă și frumoasă,

Ce-ai băut și ce-ai mâncat!

-Într-o grădină-am sărit,

Jir și ghindă am păscut

Și frumoasă m-am făcut!

Silcolo, Vasilcolo

Rumânii când mă văzură,

După mine se luară

Cu ciomege și topoare,

Pe Vasilcă s-o doboare!

Silcolo, Vasilcolo

Rumâni cu topoarele,

Țigani cu ciomegele,

Lăutari cu cobzele.

Silcolo, Vasilcolo

Au luat rumânii slănina

Și țiganii căpățâna,

Silcolo, Vasilcolo.

Da țiganii ce făcură?

Mai frumos mă-mbodobiră,

Cu mărgele și cercei,

Cu salbă de nouă lei,

Silcolo, Vasilcolo,

M-au purtat la astă casă…

și de aici începeau urăturile și îndemnul de a o plăti pe Vasilca și de a fi binevenită și anul următor. Silcolo, Vasilcolo…Datini, obiceiuri și amintiri!

Flori Bungete