Orice suflet ce se naște, fără a ști ce vreme-l paște,
Nonșalant și idiot, fără visuri, fără loc,
În această absurditate, de legi prost interpretate,
Neavând mărețe fapte, ascunzând iarba în Carte,
Poate sta închis la poli, fără noapte, fără zori.
Fără liberă visare și debusolat în stare.
Poate să un știe multe: maniere sau legi mărunte.
Doar s-asculte farisei și să joace șah cu ei.
Oare cine să un simtă povara străveche înfiptă,
Crezuta mitologie, care încă ne sfâșie?
Strămoșii ne-ar renega, dacă astăzi ne-ar vedea.
Maria ar veni călare să arunce Inima-n mare.
Cine să rateze viaţa păstrând cu frică distanţa
De ce-i nou şi-nălţător, mirabolant, plin de fior,
Să nu simtă nostalgie ce mi-e sfântă bucurie,
Să un plângă pe pian, să un cânte pentru neam?
Ce naştere anonimă, să un laşi urmă-n vreo filă!
Şi ce naştere naivă făr’ de dragoste votivă!
Ce mai doliu vă port eu şi realul Dumnezeu
Pentru slăbiciunea vagă din mintea ş-aşa bolnavă!
Şi nu-i sufletul de vină. E divin, e rădăcină.
Instrumentul prea stătut, creieraşul – miez de nuc:
Folosiţi-l, alergaţi-l, stăpâniţi-l şi certaţi-l,
Să v-ajute sufletul de la margine de drum.
Iar în starea de nimic, conştienţa? Doar un pic.
Să se strângă din néant, să laşi spiritul vivant,
Iar o mare luminoasă să îţi stea atunci la masă.
Să te-asculte, să îţi cânte, apa-n vinsă te încânte.
Zeii joacă. Nu-s departe. Au avut aceeaşi moarte.
Dintr-un joc degenerat au rămas de venerat.
Ş-apoi, dacă şi eu mint, am crescut cu un alint.
Circului eram artist, mă credeam falnic solist.
Nici Homer un ştim ce e: zgomot mult sau linişte?
Dar e bine să cunoşti carele cu regi sau proşti.
Căutaţi prin temple mari visul unor secundari,
Dar templul inimii voastre? Utopie şi dezastre.
De-arputea Haşdeu să spună dacă am ajuns pe Lună,
Ori de ne mutăm pe Marte şi vom face altă Carte.
Cât vom mai putea, sărmani, să-i cităm pe cei tirani,
Să păstram din melodie, dragoste şi poezie?
Îndrăzneala cine-o are s-o ridice în picioare,
Să aprindă torţa şapte, să triumfe peste noapte?
Curcubeul în lumină, totdeauna stă pe cer,
Întorcând întreaga lume, la Apollo, la echer.
Ce-Odisee, ce Iliadă, Lusiadă şi Ţiganiadă?
Asta-i o scriere sanctă, artistică ş-oscilantă.
Nu-i de comparat c-un crez. E cui vreau să-i desemnez.
Iar de tot un veţi tăcea, aţi venit în lumea mea!
Încep copiii să zbiere. Vor mâncare, vor plăcere.
Încep dealuri să se surpe şi munţi ’nalţi să cadă cârpe.
Încep clopote să bată: frica morţii se arată.
Încep părinţii să scrie testamente pe hârtie.
Ecouri sub lepedeu? Ti-e frică întru Dumnezeu.
Fără să cunoşti de Este, bântui prin locuri rupestre.
Un răspunde moşul tău, de eşti tu un om rău
De-o mare afinitate. Vezi religia, socoate!
Când se lasă seara-n suflet, îţi vin fulger note-n cuget.
Mai târziu, la miezul nopţii, tunetul îţi dă emoţii,
Si te-ntrebi că omul prost, fără viaţă, fără rost,
Si cu iluzie deşartă: poate el să facă artă?
Orice suflet ce se naște, fără a ști ce vreme îl paște,
Poate sta închis la poli, fără noapte, fără zori.
Curcubeul în lumină, totdeauna stă pe cer,
Întorcând întreaga lume, la Apollo, la echer.
DESPRE SLUJITORII LUI APOLLO
(EDIȚIA DECEMBRIE, 2020 – ISBN 9789730334609)
Poezia lui Claudiu Dumitrache are înger.
Ea are cursivitate, e firească, parcă s-ar alcătui singură.
Sau – ca și cum s-ar scrie pe dinăuntru.
De partea cealaltă, nevăzută de la cititor.
Ca să poată comunica cu eventualul ei lector – precum cu reflecția lui, de pe idei, metafore, cuvinte. Monologul devine astfel un dialog, cu lumea, cu semenii, cu sine.
Claudiu Dumitrache e un Fidel slujitor al lui Apollo, zeul luminii, profeției și muzicii, care ținea într-o mână lira, iar în cealaltă – arcul.
Tânărul poet, atunci când se întreabă:
Cât vom mai putea, sărmani, să-i cităm pe tirani,
Să păstrăm din melodie, dragoste și poezie?,
Sugerează că poezia e chemată să schimbe lumea, misiunea ei fiind să facă omul mai bun, mai sensibil la dragoste și frumos, ajutându-l să nu i se „lase seara în suflet”.
El depoetizează, scriind o poezie originală, izvorâtă din bucuria de a cânta, de a crea, de a fi.
Ritmurile lumii în care trăiește coincid cu bătăile inimii sale. Dragostea cu care se apropie de cuvânt, îl însuflețește pe acesta și-l singularizează.
Acestea sunt câteva dintre semnele harului.
Claudiu Dumitrache e un poet cu viitor. Acad. Nicolae Dabija
Claudiu Dumitrache este un adevărat ”slujitor al lui Apollo”, amintind tuturor, poate involuntar dar foarte hotărât, de rădăcinile poporului român și de ”povara lui străveche”. Cu „un suflet de copil” ce ”fugea de tot ce-i viu”, Claudiu Dumitrache vine cu o poezie adevărată, plină de lacrimile luminii ”plânse pe pian” și ”cântate pentru neam”.
”Și nu e sufletul de vină, că-i divin, e rădăcină”, ne amintește tuturor Claudiu, ca un îndemn absolut și nemuritor, care de-a lungul multor milenii se transmite din generație în generație, din poet în poet, din geniu în geniu, spre a nu se uita rostul vieții – ”să iubești fără să primești”. Sergiu Botezatu
Între timp, l-a revizuit și extins și parcă îmi place și mai mult. E de recitit, fără îndoială… Ca să un mai spun că e foarte bine pus în pagină… De obicei, poemele pot fi ameliorate prin tăierea surplusului. Doar în cazuri rare, cum este acesta, ele pot cîștiga prin adaos. Liviu Antonesei
Claudiu Dumitrache
