Fără îndoială că, analizând cu pedanterie onomastica românească, se poate constata aptitudinea acesteia de a genera reale delicii intelectuale pentru un împătimit al domeniului și savuroase surse de umor involuntar pentru noi, profanii.
Azi scoatem de la naftalină și scuturăm puțin de praful ce s-a așternut peste el din pricina modei și a mofturilor românilor, care-și botează – uneori mult prea des! – pretențios odraslele cu nume de iepe, un nume foarte cunoscut și apt de a trezi un zâmbet per se doar pronunțându-l: Mița.
Mița, ca antroponim, provine de la Maria, diminutivat prin cine știe ce guri leneșe Marița și ajuns, foarte probabil, în final familiarul, nepretențiosul Mița.
Mița e o Marie decăzută, o promisiune de regină eșuată în mahalagioaică, un destin corupt într-o promiscuitate a unei mahalale care nu e doar un topos, ci o dimensiune morală.
În folclorul orășenesc, predecesoarea Miței e o Mariță nurlie, o buruiană care, pentru a supraviețui, a trebuit să se strecoare printre mocirlele mărginașe ale unei umanități pestrițe, vicioase și coruptibile: „Foicică foi ca viţa / Vara când se dă arşiţa / Mă iubii cu una Riţa / Că-mi da vinul cu cofiţa / Mă-mbătai şi mă-nsurai, / Şi-a doua zi ce aflai / Că Riţa era Mariţa.”Aflăm, așadar, că Marița e o obscură urmașă a Evei, care face uz de mijloacele primitive de seducție pentru a se căpătui și a-și îndeplini, astfel, menirea atavică: de a asigura perpetuarea unui mod de conviețuire, cuplul.
Mult mai prozaic decât ne-a obișnuit modelul poetic atât de blamat azi de către oamenii realiști, cu buzunarele golite de vreun soi de iluzii romantice.
În textele arhicunoscute ale lui Caragiale, Mița e un tip de feminitate adaptată circumstanțelor: frumoasă de „îngheață puțul”, cu maniere de birjar, drăcuiește dimineața că nu-și poate descurca părul blond, consumă gogoși în gară la Titu și „trage la soamne în cupeul de servici” al trenului 163. Poate să-ți trezească oarecare simpatie printr-un destin ratat de femeie tânără și atât de atrăgătoare, de „toți pasajerii, când trece trenul ziua, toată lumea, uite așa întoarce capul și se uită la ea, la fereastră”, care la nici 21 de ani este prizonieră de cinci luni într-o căsnicie searbădă, lipsită de haz, petrecându-și viața între gări. Măritată cu un magazioner meschin, îngălat și grotesc prin înfățișare și incapacitatea de articulare a cuvintelor, tânăra noastră Miță pare o victimă: ținută cu abilitate sub control de mult mai vârstnicul ei soț, care nu-i îngăduie, de teama obsesivă a „măgarilor fără maneră”, pasibili oricând de eventual atentat la nurii-i atât de evidenți, să călătorească decât însoțită de frate-său, șarmantul șef de gară, mândrețea de bărbat care contribuie esențial la fericirea ei casnică… Ce lipsește din dramatismul personajului? Nepăsarea, seninătatea cu care-și acceptă rolul, atitudine care ne îndreptățește s-o proiectăm într-un viitor previzibil: Mița aceasta anonimă este o virtuală candidată la rolul de splendidă regină a prostului gust și a autoconsolării în perimetrul casnic.
Rol pe care-l îndeplinește, cu mult talent, o altă Miță cu identitate, madam Mița Georgeasca, amatoare de partide nocturne de plăcere improvizate, care se-nnebunește după menuetul lui Pederaski și după locotenent Mişu de la itidență, „mucalit al dracului” şi cîntăreț „teribel”.
Vestimentația Miții, „bluza vert-mousse, jupa fraise écrasée şi pălăria asortată; umbreluţa a roşie, mănuşile albe şi demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgaţi, în lungul piciorului, o bandă galbenă şi una neagră, despărţite cu cîte un fir stacojiu” reprezintă o culme a condiției ei promiscue, de ridicolă pedanterie. Parvenită preocupată să epateze, ca să dea impresia de bunăstare și să se circumscrie conformismului social al vremii, își îmbracă odrasla în uniforma de ofiţer de vânători într-o promisă călătorie de plăcere cu trenul la Sinaia, pentru a arăta ca prințul Carol.
Plecarea teatrală a împopoțonatei Mița spre gară cu birja este precedată de instructajul pe care i-l face propriei mamițici, pe care de grosolănia și meschinăria soțului, Mialache Georgescu, o trimite la gară cu tramvaiul, spre a se întâlni, pentru salvarea aparențelor de prosperitate, în salonul de clasa-ntâi.
Complice la zgârcenia soțului, Mița Georgeasca acționează la fel de mercantil și de josnic ca și acesta: îi dă coanei Anica, trimisă la clasa a treia, o sumă infimă, derizoria băncuță, se eschivează de la a-i cumpăra bilet puiului urcat cu picioarele pe bancheta de catifea, sub pretextul că n-a împlinit încă patru ani, fiind preocupată mai mult de conținutul coșului cu merinde, pe care gramamà îl va avea în grijă, în timp ce va merge la hotel pe jos, din rațiuni … economice, „căci că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă”.
Mița este ipochimenul snob al unei mahalale morale spoite, superficiale și egoiste, a cărei micime sufletească egalează grobianismul și spiritul de autoconservare ridicol al soțului. Prin intervenția fatalității stridente și a ridicolului sublim, Mița Georgeasca este surclasată de conținutul coșului, preferat de un soț obtuz și ignorant, aflat în postura veșnicului încornorat. Nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se mulțumească, oftând languros în liniștea alcovului de la București, unde-și face toaleta de culcare, doar cu fermecătoarele amintiri ale unei plăceri ce „va rămânea neuitată” în sunetele „apelor de munte şi şoaptelor pădurii”…
De teapa Miței sunt atâtea și-atâtea femei cu existențe minabile moral, însă niște supraviețuitoare în circul social contemporan, jucând roluri tragicomice, de un etern déjà vu.
Mult mai puțin trivială pare, prin comparație, antologica Mița Baston, care nu se mulțumește să ofteze languros după un Mișu sclivisit în timp ce joacă rolul onorabilei mame de familie, ci pornește la luptă cu vitrionul să-și facă singură dreptate și să-și câștige statutul de eroină de dramoletă din rubricile mondene ale Universului.
Ne-o închipuim pe Mița care, curajoasă, impulsivă, furibundă uneori, se confruntă cu o realitate dură, mai dură decât realitățile sociale contondente cărora trebuise a le face față: sărăcia din timpul „revoluția” din 11 februarie de la Ploiești: Mița Baston e trădată în amor! E „tradusă” de către donjuanul Nae Girimea, pe care, după cum declară, „l-a iubit, l-a adorat pentru eternitate, până la nebunie” cu o Didonă autohtonă decăzută și ea, atât onomastic, cât și moral, într-o obscură și lipsită de eroism Didină. Altceva decât să acționeze și să se răzbune e „peste poate!”
Plină de obidă, Mița, amanta care i-a fost întotdeauna „fidea” amantului ei infidel, cu mândria de violentă fiică din popor și, mai presus de asta, „ploieșteancă — da, ploieșteancă!” profund rănită, realizând că a fost mințită și înșelată în amorul ei, amenință cu un „scandal… cum n-a mai fost până acum” pe Năică, inconștientul care-a uitat că e republicană, „că-n vinele ei curge sângele martirilor de la 11 februarie”: „am să-ți torn o revuluție, da’ o revuluție… să mă pomenești!… ”
Formidabila Mița luptă cu armele poporale: țipă, lovește, se isterizează, atacă pe coarda sensibilă declarând că vrea să moară, face scandal, își îneacă gelozia în vermut și jură, „pe tot ce i-a rămas mai scump, pe Statua Libertății de la Ploiești”, că se va răzbuna și-i va ucide pe Girimea și pe Didina. Aspirantă la un destin de „cremenală”, de Othello feminin al mahalalei, Mița Baston se recomandă cu demnitate țrufașă „infamei”, explicându-i că trebuie să moară pentru că a avut îndrăzneala de a-i fura amantul și nu se dă în lături de la o păruială strașnică printre acareturile spițerului.
Cum se întâmplă mereu în carnavalul existenței, tragicomedia suferinței nevropate tipice „traducătoarelor” în amor se va sfârși repede, după același etern scenariu mundan: Mița înțelege că nu e loc de mofturi și scene de amor rănit când îi sunt periclitate mijloacele de existență. Ratând în țelul burghez de a-și face o carieră de telegrafistă, nu-și poate permite să-și părăsească Mangafaua pentru motive sentimentale, ci se mulțumește, pentru eficacicate, cu Crăcănel, care „nu mai întreabă de vârstă”…
Mița e o supraviețuitoare perfect capabilă de a se replia rapid și a-și adapta pornirile inimii ei de mahalagioaică pătimașă și violentă la o realitate necosmetizată, cântărind-o negustorește, așa cum o face și Girimea, care, lăsându-le femeilor plăcerea de a se lupta pentru el, le impusese, totuși, o singură limită, extrem de pragmatică: „Să nu dați la oglinzi, că sunt cu chirie!”
Și farmecele ei sunt cu chirie! Si, cu instinct de fiică din popor versatilă și ambivalentă, le antamează răscoptului Crăcănel, jucându-i, pentru a ieși basma curată, ipocrita scenă a geloziei din amor, dar le oferă, gratis, a doua zi „la opt seara” donjuanului Girimea…
Mița e o realitate cerută de o lume croită strâmb. O lume care are nevoie de coana Mița, cea omniprezentă și gălăgioasă, pentru a-și pune în mișcare roțile de ipocrizie și de mimetism, ca într-un etern joc de păpuși grotești, înjghebate cu clei ieftin, având tărâțe-n loc de suflet, lesne manipulate de tot soiul de păpușari fără chip.
Ce e de făcut cu paradigma coanei Mița din care pare că nu mai ieșim decât onomastic, niciodată de facto? O exilăm ipocrit la periferia umanității din folclorul urban, arătând-o cu degetul acuzator și terfelind-o în gura de Târgoviște sau ne-o asumăm onest, ca rod al alegerilor noastre, pe motiv că-i din tabăra care trebuie, că-i din popor?
Coborând din limuzină, nu din trenul 163, vine din aceeași zonă pestilențială pe care ne facem că n-o mai vedem și n-o mai simțim, orbiți de hainele cu etichete de firmă celebră și de cosițele grațioase în vânt. E mai actuală decât oricând, acționează aproape identic ca și Marița, poartă, ca și Georgeasca, gentuța pe antebraț și tocuri de firme celebre de 11 centimetri, dar e preocupată doar de conținutul coșului cu merinde și își clamează, ca și republicana de la Ploiești, drepturile la inima vreunui Girimea de mucava, cățărată pe capra trăsurii cotidianului de veșnică provincie morală în care ne zbatem cu toții.
Terifiați de blestemul eternului Caragiale, care vedea enorm și simțea monstruosul, Risu inepto res ineptior nulla est…

Prof. Camelia Lepădat