-Drum bun, iubito, să ai zbor lin și…ai grijă de tine!

-Radu, mă sperii, e a cincea oară de când îmi spui asta în ultimele trei ore. Știu că e prima dată când călătoresc singură, dar nu sunt Dorina, nu am șaisprezece ani, ce Dumnezeu! Sunt ok, nu o să am probleme cu zborul, te asigur, nu am nici o treabă cu răul de înălțime, o știi, așa că stai liniștit, ai să vezi, totul va fi bine, zise Mirabela devenind ușor irascibilă.

– Dacă ți-ai fi anunțat părinții și ar fi venit să te ia de la aeroport, aș fi fost mult mai liniștit. A fost alegerea ta să le faci o surpriză, am fost de acord, dar te rog mult de tot să ai grijă ce mașină închiriezi, mai ales că nu ai mai condus de ani de zile pe șoselele din Anglia, continuă Radu sfătuitor.

– Crezi că sunt mai proaste decât cele din România? întrebă Mirabela, încercând să facă o glumă, și râse cu poftă arătându-și dantura perfectă.

-Nu despre asta este vorba…În fine, hai că trebuie să te îmbarci! Transmite-le salutări părinților tăi și asigură-i de toată stima și respectul meu! Te iubesc, să nu uiți orice s-ar întâmpla! Sunt aici, mereu pentru tine. O îmbrățișă și o sărută, după care își luară rămas-bun.

-Goodbye!… Și eu te iubesc, sufletul meu, zise Mirabela, ascunzând cu greu o lacrimă din colțul ochilor.

-Goodbye, și ai…să te întorci cu bine! Să mă suni când ajungi, da?

-Desigur, acesta va fi primul lucru pe care am să-l fac, fii sigur! Mai zise ea și plecă spre tunelul de îmbarcare.
Radu mai rămase un timp petrecând-o cu privirea, după care ieși și se îndreptă către mașină. Se urcă și plecă spre firmă. Cosmin era plecat din oraș, iar Iuliana urma să se ocupe de Dorina, așa că azi nu mai trecea pe la birouri.
Se uită la ceas. Până avea să aterizeze avionul în Londra, era timp destul să pună câte ceva la punct. Ajunse, intră în parcare, urcă și se apucă de treabă. Din când în când se uita nerăbdător la ceas. Timpul trecea mai greu ca niciodată. Aproximase ora la care ar fi trebuit să primească apel de la draga lui soție și era nerăbdător să-i audă glasul.
Între timp, mai primise câteva telefoane, dar scurtase cât putuse de mult convorbirile, în ideea că nu va putea răspunde când avea să-l sune Mirabela.

Se uita pe niște rapoarte, când auzi din nou telefonul sunând. Era ea. Îi răspunse imediat.

-Alo! Bună iubito. Cum a fost zborul?

-Fără turbulențe, zise ea, râzând voioasă. Sunt bine, știu că asta îți dorești să auzi. Am luat bagajele, merg să închiriez o mașină. Te iubesc, știi nu? Tu unde ești? Încă la birou?

-Da, și o să rămân încontinuare, am ceva de rezolvat. Cred că o să ajung acasă târziu. Să mă suni din nou când ajungi la ai tăi, da?

-Desigur, stai liniștit!, răspunse ea râzând, te țin la curent, ceas cu ceas, minut cu minut…

-Chiar și în fiecare secundă doresc să știu ce faci. Deja mi-e dor de tine! Te pup și…aștept vești de la tine!, mai zise el și închise.

Nici nu apucă să pună telefonul pe birou, că simți din nou un fior rece pe șira spinării și involuntar își frecă brațul stâng cu palma dreaptă. Al naibii hipotalamus, nu-mi dă pace, gândi el, o să-mi dea adrenalina pe nas cât de curând! Își scutură umerii ca pentru a se despovăra de gândurile apăsătoare și se apucă din nou de lucru. Din celelalte birouri, angajații plecau rând pe rând. Absorbit de muncă, și ca o întâmplare, neprimind nici un apel telefonic, nici nu observase că se făcuse destul de târziu, și că el era singurul care mai rămăsese în clădire. La un moment dat, își consultă ceasul. Arăta ora la care Mirabela, oricât de aglomerat ar fi fost traficul, ar fi trebuit să fi ajuns deja la părinții ei. Primul imbold a fost să o sune, însă se gândi că s-ar putea afla încă la volan și renunță. Mai așteptă un timp. Începuse să se neliniștească. Trecuse aproape o oră și tot nu primise nici o veste de la ea. Se ridică de pe scaun și începu să se plimbe prin birou din ce în ce mai agitat. Luă telefonul în mână si se apropie de fereastră privind cerul. Rămăsese cu privirea ațintită pe un nor, când auzi tonul de apel. A răspuns mecanic, convins fiind că era Mirabela:

– Alo!…Iubito, esti bine?

-Alo, Radu! Sunt Iuliana. Scuză-mă! Te-am sunat să te întreb dacă o aduc pe Dorina acasă sau poate rămâne la mine, dat fiind faptul că mâine nu are ore?

-Da, desigur, iartă-mă…am crezut că e mama ei. Sunt un pic îngrijorat, nu m-a sunat să-mi confirme că a ajuns acasă, la părinți, cu toate că ar fi fost timpul. A sunat cumva la tine?

-Nu, îmi pare rău, nu m-a sunat. Dar nu intra în panică, poate a fost traficul dens și a mers încet. Mai așteaptă. Nu ai încercat să o suni, ori nu poți?

-Ba da, pot dar nu am vrut să îi distrag atenția de la condus. Mai aștept puțin și am să o sun. Nu mă duc acasă, rămân la birou, oricum am de lucru. Cosmin a terminat? Vine mâine, ce știi de el?

-Da, mâine se întoarce. Să-mi dai de veste, imediat ce vorbești cu Mirabela, da? mai zise Iuliana, dar nu mai primi nici un răspuns.

Nici nu închise bine telefonul, că Radu și formă numărul soției sale. Așteptă cu telefonul lipit de ureche. Suna. O dată, de două ori, de…șapte ori, numără acesta, și tot mai suna. Simți nevoia să se așeze. Trase scaunul, când deodată auzi:

-Hello, do you speak English?

Se prăbuși involuntar pe scaun.

-Yes, l speak English well. Who are you?

-The Emerrgency Department of the hospital…in London. This phone belongs to patient in serious condition. Traffic accident… are you a relative?

– Husband…mai reuși el să îngâne, și rămase inert.

I se părea ireală toată povestea, refuza să creadă că dialogul este real…Voia să creadă că a adormit și mintea este captivă într-un vis din care trebuia neapărat să se trezească. Trebuia să fie treaz, să răspundă la telefon, Mirabela putea suna în orice moment…

( -Alo, vorbiți engleza?

-Da, vorbesc bine limba engleză. Cine sunteți?

-Departamentul de Urgență al spitalului… din Londra. Telefonul acesta aparține unei paciente adusă în stare gravă. Accident de circulație.Sunteți rudă?

-Soțul…
-Alo!…Alo!!! …Mai sunteți?)

A crezut că a adormit și că ceea ce se întâmpla nu era realitate. Era un vis. Dar nu a fost să fie, era real. Era coșmar trăit pe viu, coșmarul vieții lui…Viață care în acel moment a încetat să mai existe.

Toată noaptea dădu telefoane peste telefoane, atât în țară cât și în Anglia. A încercat să ia legătura cu toți cei care îl puteau ajuta într-un fel sau altul în acele momente critice, atât pentru el, cât și pentru Mirabela. Toți știau despre cumplitul accident provocat de un șofer, un teribilist care condusese cu mult peste viteza legală. Erau mai multe victime, unele în stare foarte gravă.Una dintre ele era ea…raza lui de soare, aerul și viața lui. Aflase ulterior că șansele de supraviețuire erau minime. Singura lui dorință în acele momente era să ajungă lângă ea cât mai repede cu putință. Trebuia să o prindă în viață, să o convingă să rămână alături de ei: de el, de Dorina și de…Doamne, oare medicii știau că este însărcinată? El nu menționase asta în nicio discuție… Singura lui grijă a fost să îi atragă atenția Iulianei să nu-i spună Dorinei de starea reală în care se afla mama ei. Trebuia menajată, era totuși un copil!

A avut noroc, dacă se mai putea considera norocos că a primit ajutorul unui prieten în obținerea unui loc într-un avion particular, care zbura la Londra chiar în acea zi, căci era deja dimineață când a primit confirmarea zborului.
Între timp, ajunsese și Cosmin în București, venind din provincie imediat ce aflase despre tragedie, oferindu-se să-l ducă chiar el la aeroport. Radu era de nerecunoscut! Toți erau îngrijorați de starea în care se afla. Se rugau atât pentru Mirabela să treacă peste momentele critice, cât și pentru el, bunului Dumnezeu să-l ajute să-și păstreze luciditatea. Nu dormise de aproape treizeci de ore. Peste noapte băuse peste zece cafele, fumase încontinuu și vorbise la telefon neîncetat. Licoarea neagră și amăruie îl ținuse cât de cât pe picioare, dar oboseala începuse să își spună cuvântul. Barba care îi crescuse nefiresc de mare pentru un timp atât de scurt, cearcănele mari din jurul ochilor, pomeții căzuți, îngrijorarea care i se citea pe față, toate acestea la un loc făceau ca chipul lui să fie schimbat complet. Până și culoarea și căutătura ochilor erau diferite.

-Radu, te rog, îi zise Cosmin la îmbarcarea în avion, ai grijă de tine!

-…Ai grijă!…Hmm!… La fel am rugat-o și eu pe Mira…pe frumoasa mea Mirabela, și n-a avut…Și cât am insistat…și n-a avut…Doamne, de câte ori i-am spus…și n-a avut…Acum merg eu să am grijă de ea!…De ea o să am grijă…eu nu mai contez…Fără ea nu sunt nimic…sunt unnimeni…De fapt… nu o să mai fiu!…

-Radu, pentru Dumnezeu, țipă Cosmin la el, fii bărbat! Mirabela te așteaptă, are nevoie de încurajarea și de susținerea ta! Dorina la fel…Fii tare! Mă auzi?

-O să fiu! Aveți grijă de fiica mea… Grijă mare…Of, Doamne! mai zise și se urcă în avion.

-O să am…ca de propria mea fiică, zise Cosmin, mai mult pentru el…

-Salut Radu, îmi pare teribil de rău de cele întâmplate! A fost un șoc pentru noi, încă nu ne-am revenit.

Acestea au fost cuvintele cu care a fost întâmpinat de Marius la aeroport.

-Domnul și doamna Rotaru sunt la spital, de când au aflat cumplita veste. Te așteaptă acolo.

-Care sunt ultimele vești legate de starea Mirabelei?, întrebă Radu cu sufletul la gură, în loc de răspunsul la salut.

-Aceleași rezervări. Mai multe nu pot să-ți spun. Să mergem!, mai zise acesta, privindu-l lung. Abia acum băgase de seamă cât era de schimbat. Ori poate sesizase de la început, dar mintea lui refuzase să creadă…

-S-a întâmplat ceva? întrebă Radu simțindu-se privit.

-Nu…nimic… Să mergem!…Mașina e acolo, zise Marius grăbit, și porniră către spital.

Ajunseră cam într-o oră, oră care lui Radu i s-a părut…o zi…o săptămână…o lună…Devenise interminabilă!

-Am ajuns, auzi el și deschise ochii. Ațipise fără să vrea, oboseala își spunea cuvântul.

-Unde e? întrebă el.

-Vin cu tine. E la terapie intensivă.Te conduc eu!
Domnul și doamna Rotaru erau în camera de așteptare. De cum îi zări, Radu nu conteni cu întrebările. Voia să știe cât mai multe și ce era cel mai important, voia să o vadă pe Mirabela.

-Îmi pare rău, momentan nu se poate, e în…sala de operație…din nou… Au intervenit niște…complicații, reuși mama ei să îngâne și se prăbuși pe canapea cu fața plină de lacrimi. Radu își întoarse privirea către socrul său, privindu-l drept în ochi. Acesta își plecă privirea în pământ, fără să rostească un cuvânt. Abia în acel moment, Radu a înțeles pe deplin gravitatea situației.

A simțit cum pământul îi fuge de sub picioare, cum totul se învârtește în jurul său, într-un dans amețitor, până când în fața ochilor săi se formase un vârtej în interiorul căruia se afla Mirabela, speriată, încercând din răsputeri să scape de acolo, zbătându-se neputincioasă, cu ochii bulbucați de spaimă și brațele întinse, strigând continuu după ajutor! Se auzea strigat pe nume, își dorea să îi răspundă, să încerce să facă ceva pentru ea, dar nu reuși decât, cu greu, să îngâne două cuvinte: ,,ai grijă!”… Apoi, totul se transformă într-o lumină orbitoare și nu mai văzu nimic.

Când deschise ochii, realiză că era așezat întins pe canapea, dar nu-și putea explica cum de ajunsese acolo.

-Ai avut câteva momente de amețeală urmate de un scurt leșin. Oboseala probabil, îl lămuri domnul Rotaru. Marius, ajută-l te rog să se ridice!

Dar Radu simțea că nu fusese numai atât.Fusese ceva…Și în acel moment simți din nou acel fior rece pe șira spinării, iar pielea i se făcu de găină. Și acestă senzație, pentru prima oară, avea un nume: frică.Frica pusese stăpânire pe el.

-O…Doamne, nu!Te rog!…nu…dar nu mai apucă să spună nimic.

Ușa din capătul holului se deschise și o doamnă doctor, urmată de două asistente își făcură apariția, îndreptându-se spre ei. Se ridicară cu toții în picioare, nerăbdători să afle cum a decurs operația și care era starea Mirabelei. Li se adresă, într-o română perfectă, vădit emoționată:

-Domnilor, doamnă, îmi pare tare rău, dar…cu toate insistențele noastre… nu s-a mai putut face nimic.

Radu știa că soția sa se afla pe mâinile unei românce, doctor de renume mondial, dar acum nu-l mai ajuta cu nimic…

-Am declarat decesul. Condoleanțe, mai zise aceasta, iar Radu înțelese că a fost martorul, singurul martor al trecerii Mirabelei într-o altă dimensiune.

Și din momentul acela, el, Radu Anton, a devenit alt om…aparținând unei alte lumi…unei alte dimensiuni…rupt complet de realitatea înconjurătoare.

Flori Bungete