Era șase dimineața când soarele răsărea peste câmpul cu lavandă. Sub razele intense ale răsăritului se aflau amintiri de neuitat, iar totul începea să prindă viață. Pământul era de culoare arămie, iar zumzetul albinelor care duceau în spate polenul dulce și aromat era cea mai frumoasă melodie pentru o dimineață de vară. Buburuzele culegeau picături care curgeau de pe fiecare frunză. Cerul era ca un curcubeu nemaiîntâlnit.
În acea dimineață am pășit desculță printre cuiburile cu lavandă parfumată culegând cu bucurie buchețele pe care urma să le dăruiesc bunicii.
Cu tălpile gâdilate de pământul umed, alergam înapoi spre casă. În prag mă aștepta bunica. Avea inima încărcată de bucurie și ochii îi sclipeau de iubirea pe care mi-o purta. În părul bunicii firele albe își făceau simțită prezența. Pielea ei era palidă, dar plină de experiențele anilor trecuți. Cuvintele ei erau încărcate de speranță și încredere în mine.
-Bunico, îți dăruiesc aceste flori pentru dragostea și protecția pe care mi le oferi!
-Mulțumesc, scumpo! Să ai o viață plină de bucurii!
-Mulțumesc, bunico, i-am spus în timp ce am îmbrățișat-o.
Bunica m-a invitat în camera ei, așezând buchetele cu lavandă lângă icoană.
Ziua am petrecut-o citind împreună. Am făcut prăjituri cu dulceață de lavandă, iar ceaiul mi-a amintit de copilăria petrecută în casa bunicii. Am privit-o pe bunica și am văzut cum ridurile de pe fața blândă strălucesc în lumina soarelui așa cum strălucește și lavanda mea. Îmi iubeam bunica cât tot câmpul de lavandă și știam că și ea mă iubește la fel de mult.
Tu știi ce e iubirea?
Pentru mine e precum dulceața pe care începi să o mănânci și nu te mai oprești sau iubirea e precum jocul nesfârșit al veverițelor în câmpul cu lavandă…îmi amintesc cum toamna trecută, în timp ce culegeam buchetele cu lavandă mână cu mană, două veverițe alergau printre copacii care își scuturau frunzele de toamnă la marginea câmpului…
În câmpul cu lavandă timpul stă în loc. Îmi aduc aminte vacanța în care prietena mea, Ana, m-a vizitat.
– Hai repede afară să prindem apusul, a spus Ana.
– Imediat, nu îmi găsesc pălăria.
– Te aștept!
În timp ce coboram treptele, Ana mi-a arătat rândunicile care în dansul lor au format o inimă. Am alergat mult, am spus povești, am privit cum apusul acoperă satul cu măreția lui.
În câmpul cu lavandă timpul și iubirea nu se termină niciodată.

Maria Anastasia CUCU