NEMURITORUL
Că Eminescu a murit,
A fost un zvon, o blasfemie!
Cum poate ca să moară…Sfântul,
Cel întrupat din…poezie?
Cum pot cuvintele să moară,
Când ele sunt nemuritoare?
Ca cerul nopții înstelat,
Ce dă lumină și candoare!
Luceafărul cum ar putea
Pieri de lângă Lună?
Și marea ar putea seca?
Tu, lume, ești nebună!
Se pot cufunda în ape,
Mii și sute de catarge?
Cât ar fi vremea de rea,
Măcar unul la mal trage!
Cum poate muri…speranța,
Care-i cea mai de pe urmă?
Cum poate muri acela,
Care-i cel mai bun din turmă?!
ACELAȘI LUCEAFĂR
Aseară, într-un fel anume,
Luceafărul a tresărit,
Când ridicând fața spre cer,
Blând, printre gene l-am privit.
Am tresărit, la rândul meu,
Privind cum tremură ușor,
De parcă chiar pe Cătălina
A revăzut-o în pridvor.
Poate-aștepta a ei chemare:
,,Cobori în jos luceafăr blând”,
Fără să știe că, de fapt,
Așa-i spuneam și eu în gând.
Și așteptam să se cufunde
În negura uitării,
Să-i fie cerul înalt tată,
Iar mumă, spuma mării.
Să-i mângâi fața străvezie
Și ochii ce văpăi aruncă,
Să mi-l sărut, cu dor aprins,
Să uite să se ducă.
Ori din lumină și-ntuneric
Încă o dată să se nască,
Mândru flăcău cu chip palid,
Ochii himeric să-i lucească.
Să îmi ofere nemurirea,
Pe cerul plin de stele,
Iar eu să-i spun: rămâi tu jos,
Ca să privim la ele!
Acolo sus privirea ta
E rece, ca de gheață.
Rămâi aici, unde văpaia
Din ochi va arde-o viață!
DOR DE EMINESCU
Plange teiul desfrunzit,
In Parcul Copoului,
Printre lacrimi cautand
Urmele poetului.
Plâng și plopii fără soț
Ies vecinii pe la porți,
Și scurtând cu ochii zarea,
Din rărunchi oftează toți.
Plânge steaua sus pe cer,
Lungă-i calea pan” la ea!
Doar poetul cu privirea
Când și când o măsura.
Plânge Veronica-n parc,
Încremenită statuie,
Așteptând pe-al ei poet
Vorbe dulci ca să ii spuie.
Plânge marea, plânge lacul,
Plânge codrul mai ales,
Le e dor de nu se poate,
De poetul ne-nțeles!
Flori Bungete