A fost o dată mai demult, abia îmi amintesc,
Dar totuși am să-ncerc copii, ca să vă povestesc!
Când bietul purice micuț, se potcovea la un picior
Cu nouă ori zece ocale și-apoi pleca la cer în zbor,
A fost așa cum vă spuneam, un  om sărac, sărac lipit,
Dar tare îi plăcea să meargă în zori de zi, la pescuit.
Își lua cu el o undiță, un scăunel și un borcan,
Și ziua-ntreagă pescuia, dar niciodată-n van!
Câte-un pește, doi acolo, punea în borcan mereu,
Erau zile când, mai mulți, de… cum vrea Dumnezeu.
În sinea lui gândea săracul, dar niciodată tare:
-Ce-ar fi să prind eu într-o zi, chiar peștele cel mare?
Pe acela care ce-ți dorești, pe loc îndeplinește…
Dar cum o fi arătând oare, misteriosul pește?
O fi de aur, cum se spune, ori în alt fel arată?
Da… numai să îl prind, că-mi dau eu seama-ndată!
Și azi așa, mâine la fel, trecu timp… bunicel,
Și-al nostru biet pescar nici gând, să dea curând de el.
Însă, învățul e…învăț, și nu se da bătut.
-Tot  o să-l prind eu într-o zi!… își spunea abătut.

Iar într-o zi…..

Când acasă vrea să plece, deoarece se-nsera,
Simți că-n undiță, vezi bine, ceva se tot zbătea.
– Măi să fie, gândi el, o fi chiar marea minune,
Peștele cel fermecat prins în undiță la mine?
Și trase tare, cu putere, dar undița deloc,
Din apă nu ieșea afară, prinsă era într-un loc.

Intră pescarul îmbrăcat, în apă ca să vadă,
Dar nu păși bine, că… vai!… era gata să cadă.
Ajunse însă-ntr-un final la locul cu pricina,
Și băgă brațul ca să vadă, să vadă care-i vina!
Pe dibuite a luat-o, cu mâna printre pietre,
Încet, încet, nu s-a grăbit: a luat-o pe-ndelete.
La capul firului ajunse, și prins în ac el a găsit,
Un pește… mic, micuț de tot, slab, amărât și pricăjit!
L-a desfăcut, cu grijă mare, să nu-l rănească fără voie,
Și-a vrut în apă să-l arunce, gândind că nu-i e de nevoie.
– Stai, auzi o voce slabă, nu m-arunca, rău o să-ți pară,
Oi fi eu slab și amărât, dar n-o să mă fac de ocară!
Nu sunt un pește oarecare, sunt prinț la mine în regat,
Regatul apelor, firește, însă de-acasă am plecat.
Am vrut să văd ce-i aventura, și vezi cum am ajuns?
Du-mă, te rog, la tatăl meu! Te-o răsplăti de-ajuns!
– Ce tot vorbești?… Ce prinț… răsplată și regat?…
Tu nu te vezi?… ești tocmai bun de aruncat!
– Aruncă-mă, cum vrei, dar tot în sărăcie,
Ai să-ți duci traiul necăjit, de-acum până-n vecie!
Sunt perle multe-n apa mării, dacă de mine o s-asculți,
Vei fi bogat de-acum în colo, vei avea casă și bani mulți.
Stătu pescarul să gândească: ce-ar fi să-ncerc, că nu se știe,
Poate așa ajung și eu, să scap de crunta sărăcie!
– Hai spune, unde e regatul de care tot vorbești?
Ori ai ați bate joc de mine, și-mi spui simple povești?
-Nu sunt povești, te rog, mă crede!
Privește la codița mea, și spune-mi ce se vede!
Privi pescarul curios, și mare-i fu mirarea,
Când a zărit o nestemată, albastră cum e marea.
– Acum te cred, te rog însă, mă iartă,
Poruncă-aștept, ca să te duc acasă de îndată!
– Nu-i greu deloc, la malul mării de ajungi,
Pui mâna pâlnie la gură și e de-ajuns să strigi.
Cuvântul magic ți-l voi spune, și-ntocmai de vei face,
Vei fi bogat de-acu-nainte, și vei trăi în pace.
Un pumn de perle tu să ceri, ca drept răscumpărare,
C-avem destule, ele cresc, în scoicile din mare.
Dar fii atent, la ce îți spun, la nimeni să nu spui,
De unde le-ai luat, că ele, îndată vor pieri!
– Așa voi face, cum îmi zici, acum la drum pornesc,
Să-mi spui doar calea de urmat să nu mă rătăcesc.
Și-așa de iute, nu gândea, la malul mării a ajuns,
Apoi rosti cuvântul magic, așa cum peștele i-a spus.
La țărmul mării a venit un pește mare-ndată,
Urmat de o armată-ntreagă, toată-n zale îmbrăcată.
– Cine ești, de știi cuvântul care la mal mă aduce?
Eu ajung aici doar dacă, fiul meu e la răscruce!
– La răscruce e și-acum, zise blând bunul pescar,
L-am salvat de la pieire, îl am aici în borcan.
Să vă bucurați de el, slobod eu acum îl las,
Iau cărarea înapoi, și mă-ntorc la mine-acasʼ.
– Stai, așa nu se cuvine, trebuie răscumpărat!
Așa-i legea noastră-n mare, doar sunt marele-mpărat!
– Dacă așa e legea voastră, eu umil ei mă supun,
Și vă cer doar niște perle, nu multe… așa un pumn.
– Înțelept grăiși pescare, de parcă-ai fost învățat!
De cereai mai mult, să știi: tare m-aș fi mâniat,
Și în loc de plata-n perle, cum ți s-ar fi cuvenit,
Înapoi plecai firește, tot sărac cum ai venit.
Ia dar perlele și du-te ca să scapi de sărăcie,
Să trăiești și tu ca mine, în belșug și bogăție!
Și-uite-așa, bietul pescar, ne-ncetând nicicând să spere,
A scăpat de sărăcie, de nevoi și de belele.
Iar eu terminai povestea, ce-i drept, cusută cu ață,
Dar morala tot rămâne:
TE LĂCOMI ÎN VIAȚĂ!…

Flori Bungete