Și în situații de restriște, românul a știut să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, absolut necunoscuți, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară. Direct din tranșeele războiului pentru Întregirea Națională (1916-1918), soldatul a reușit prin bunul său simț românesc să-și exprime prin versuri cuvântul doinit, adevărul despre bucuria, simțămintele, revolta, ura sau dragostea, sentimente izvorâte din nevoia de a se face auzit. Cert este că astfel de poezii se regăsesc pierdute prin diferite dosare ale Arhivelor Militare Române printre importante rapoarte, ordine de zi sau jurnale de operații ale diferitelor unități militare, dar care au fost meticulos arhivate de către Serviciul de Informații al Armatei Române.
Populară din război
Frunză verde lemn uscat
De când sunt mobilizat
Multe sate am colindat
Nebăut și nemâncat
Foaie verde trei alune
Doamne, fă liniște-n lume
Să ne mai vedem odată
Fiecare la a lui vatră
Să mai văz și eu pe al meu tată
Ce-a rămas plângând la poartă
Când am plecat în armată
El nu poate să-mi scrie
Că-l țin dușmanii-n robie
Frunzuliță de-o lalea
Fă-mă doamne o pasărea
Să zbor în Oltenia
Aproape de casa mea
Să mă las pe un pom rotat
Să privesc nemții ce fac
Și al meu tată cum oftează
Suspină și lăcrimează
După al său fecior iubit
De care s-a despărțit
Când părintele voi vedea
Să mă sui pe-o rămurea
Și să-ncep să ciripesc
Și cu dânsul să vorbesc
Tăticule nu ofta
Pentru despărțirea mea
Nu mai plânge ci gândește
Că al tău fecior trăiește
Și nu te voi lăsa-n uitare
Pănă la ultima-mi suflare
Ți-am trimis tătucul meu
Flori frumoase din tranșeu
Dar ce fel de floricele
Numai gloanțe și ghiulele
Bombarde și cu șrapnele
Și să faci plocon din ele
Iar acest frumos plocon
Să-l dai dușmanilor
Ploconul l-or lua în primire
Căci ei sunt lacomi din fire
Și îndată-i vei privi
Cum dușmanii vor pieri.
Cântec din străini
Frunzuliță de pelin
De când sunt tânăr copil
Am umblat tot prin străini
Iar de când mă ridicai
De părinți mă depărtai
Trecui în țară străină
Și nu mai avusei milă
Căci mila de la părinți
Niciodată să n-o uiți
Că-i ca apa printre munți
Când o bei prinzi la putere
Și-ți mai taie din durere
Mila de la surioare
E ca apa din izvoare
Ți-a fost sete și-ai băut
Inima ți-ai răcorit
Dar mila de la străini
E ca și un pahar de venin
Când ai vrut să te îndulcești
Atunci te otrăvești
Foaie verde busuioc
Că eu nu am avut noroc
C-am umblat din loc în loc
Foicică d-un savat
Doamne eu m-am săturat
Țările de-nconjurat
Și lumea de vânturat
Aș mai vrea să mă opresc
În pământul strămoșesc
Că-s străin și fără tată
Ca și munții fără piatră
Străinel și fără mamă
Ca și Motrul fără apă
Străinel și fără frați
Ca pădurea fără brazi
Străin fără surori
Ca și câmpul fără flori
Străin și fără avere
Ca și stupul fără miere
De-aș avea o măiculiță
Măcar cât o musculiță
Tot aș mai avea credință
De-aș avea o surioară
Măcar cât o lăcrămioară
Nu m-ar arde atâta pară
De-aș avea un frățior
Numai cât un puișor
Tot n-aș duce atâta dor
Și mă chinuiesc în lume
Că-s strein ca vai de mine.
De la Fiționești
Foaie verde foaie lată
Ce-mi stai iarbă supărată
Și voi frunze veștejite
Și voi case părăsite?
Căci voi n-aveți ca mine
Gânduri multe și suspine
Frunzuliță trei aglice
Te-nșeli amar voinice
Căci noi suntem blestemate
De dușmani să fim călcate
Suntem triste, v-am văzut
Lumea care s-a pierdut
De gloanțe și de boală
Care au fost pe-a noastră Țară
De multă străinătate
Și de marea nedreptate
Frunzuliță de trei zloți
Plângeți militari cu toți
Să curgă lacrimi la vale
Că pe Țară-i multă jale
Plângeți mame-ndurerate
Și neveste măritate
Că greu ați fost blestemate
Și de soartă rău ursate
Să vă pierdeți ce-ați iubit
Apărând aceste pământ.
Scrise de mine departe de Țară, caporal Nicolae Tobă, din Regimentul 57 Infanterie.
Surse: Arhivele Militare Române
Prof.dr. Cornel Mărculescu
