,,Taci, fata mea, taci! Tăcerea e ca mierea!”, îi spunea bunica, Auricăi, aproape în fiecare zi, de câte ori, tatăl ei venea beat acasă, pus pe scandal. Era cea mai mare dintre cei șapte copii ai familiei. Familie formată din ei, cei șapte pitici (trei fete și patru băieți), mama, tata și bunica paternă. Bunica era de o bunătate ruptă din Rai și de o frumusețe afrodisiană. Multe femei din sat o invidiau chiar și la vârsta pe care o avea. Parcă trăise pe roze, fără necazuri și supărări care să-i brăzdeze obrazul, în condițiile în care nu folosise în viața ei vreo cremă cosmetică ori altceva. Aurica, era singura dintre fete care semăna leit cu ea. Poate și de aceea, relația dintre ele era una mai aparte. Nu-și putea explica, dar în sinea ei, bunica Auricăi a avut mereu sentimentul că frumusețea și bunătatea copilei nu are să aducă nimic bun în viața acesteia. Mama, femeie supusă, fără drept la replică în fața bărbatului, ca mai toate femeile de la țară, îndoctrinate de dogme și legi nescrise ale satului, deși cu mult mai tânără, ajunsese practic o umbră a femeii voluptoase de dinainte de căsătorie.

Motivul? Cât se poate de simplu de imaginat! Tatăl nu fusese așa de la început. Avea de bine de rău un seviciu, care îi asigura un venit sigur lună de lună, reușind cât de cât să asigure traiul de zi cu zi al familiei, care devenea tot mai numeroasă cu trecerea timpului. Dar tot cu trecerea timpului, siguranța unui loc de muncă era din ce în ce mai precară. Și ca un făcut, o dată cu naștera celui de-al șaptelea copil, intreprinderea unde acesta lucra, în cel mai apropiat oraș, a dat faliment.

Nu a fost singurul care ulterior nu a mai găsit nici un loc de muncă, însă singurul cu cea mai numeroasă familie. A fost demoralizat complet! Dar în loc să se adune, să se responsabilizeze și să-și onoreze obligațiile de ,,cap de familie”, a picat în patima băuturii. Așadar, ajutorul de șomaj, lună de lună, în loc să fie folosit pentru nevoile familiei, intra direct în tejgheaua cârciumarului. Singura sursă de venit pentru nevoile zilnice, rămăsese alocația copiilor. Era nefiresc de puțin în comparație cu cerințele. Aurica avea pe atunci cam paisprezece ani. Terminase clasa a opta. Visul de a merge mai departe la liceu se spulberase ca un nor. Vis ce nu avea să se-mplinească niciodată. Pentru a estompa, cât de cât , lipsurile, împreună cu bunica, a început să meagă la lucru în sat, în funcție de nevoile gospodarilor, pe bani ori pe bucate, pe mult sau pe puțin, dar de..dacă nu curge tot pică, cum zicea tot bunica. Munca cu ziua nu se termina niciodată. Se descurcau greu, dar sigur. În schimb, la un moment dat, ajutorul de șomaj al tatălui s-a ,,gătat”, dar nu și apetitul pentru băutură, și mai nou, jocuri de noroc. De fapt, mai mult jocuri, că norocul i-a fost cam…chior! Și uite așa, alocația copiilor a trecut din bugetul familiei în …tejgheaua cârciumarului.

Un fel de redirecționare bugetară, însă prost gândită. A fost momentul în care decădera totală a pus stăpânire pe întreaga familie. Făcuse poteci și bătăi în talpă de căte ori mersese bunica în audiență la Primărie, să ceară ajutor autorităților locale. De nenumărate ori solicitase ajutor social, nu pentru ea, ci pentru bieții copilași, de mila cărora i se rupea sufletul când îi vedea zbătându-se din răsputeri să supraviețuiască, îngropați adânc în mocirla nepăsării de, însuși tatăl lor, cel care ar fi trebuit, legal și moral, să le asigure o viață liniștită și o copilărie fericită. Se simțea neajutorată și vinovată. Neajutorată pentru că nimeni nu o lua în seamă, de fiecare dată invocându-se lipsa de foduri și, vinovată, pentru că dăduse naștere unui monstru, nu unui om cu suflet și inimă-n piept. Blestema ziua-n care a venit pe lume, ziua-n care a dat naștere unui asemenea..(.nici nu știa cum să-l mai numească), își blestema soarta și traiul, dar se ruga în schimb și-n sculare și-n culcare, pentru sănătatea și binele copiilor, să nu li se întâmple nenorociri și mai mari. Spera, biata femeie, că vor veni și zile mai bune, că Dumnezeu își va întoarce fața și înspre ei, în mărinimia Lui. De la ceilalți, nu mai avea nici o așteptare. Primarul, cel pe care îl votase cu toată inima, crezând în el , la fel ca majoritatea oamenilor din sat, un sat uitat de lume, odată instalat în scaunul primăriei, a uitat toate promisiunile făcute.

Dezgustată și descurajată de răspunsurile primite, bunica se resemnase. Dumnezeu rămăsese singura nădejde. Dar…până la Dumnezeu, te omoară sfinții. Iar dacă nu sfinții, semenii tăi o vor face cu siguranță. Aceasta e jungla în care trăim…scapă cine poate!

-Aurico!, unde ești? Ieși afară! Aurico!!! Nu se-aude? Ieși afară, că te snopesc! Era trecut de miezul nopții, vara. Fata împlinise șaptesprezece ani, de câteva zile, dar nu își amintise nimeni, în afară de bunica. Trecuseră trei ani de calvar, ani în care toată familia avusese enorm de suferit. Niciunul din copii, de vârstă școlară, nu mai frecventase cursurile, așa că alocația se redusese considerabil. De unde bani pentru băutură, țigări și ,,păcănele”? Toată lumea se întreba, dar nimeni nu găsea un răspuns. Dar și când a fost găsit…

-Auricoooo!, tună din nou în bătătură, abia ținându-se pe picioare, tatăl scos din minți, mai aprig ca niciodată. Aurica dormea împreună cu bunica și cele două surori, în mica cămăruță de lâgă casă. S-a trezit speriată neștiind ce se petrece de fapt.

-Taci, Aurico, tăcerea e ca mierea, lasă-l să zică ce vrea. Taci, taci, îi repeta bunica mecanic. Tăcută, a ieșit afară numai în cămășuța de noapte, tocită de atâtea spălări, prin care se contura trupul zvelt, perfect și sânii obraznici de adolescentă cuminte.

După cum era privită de tatăl său, își dădu seama că lumina lunii ce se revărsa cu generozitate asupra ei, făcea ca transparența cămășii de noapte să fie și mai vizibilă. Instinctiv, își încrucișă brațele în dreptul sânilor și privi rușinată în pământ.

-Pune ceva pe tine și vino cu mine! -Unde? , îndrăzni ea să întrebe.

-Lasă întrebările, n-auzi să pui ceva pe tine? Și tu ce te uiți ca curca-n lemne? N-ai somn?, se rățoi el apoi la maică-sa, care ieșise în pragul ușii. Se vede că nu ești obosită! Și voi? Ce ați dat toți năvală? Bagă copiii în casă, și intră și tu, strigă apoi la nevastă-sa. N-aștepta să-i bag eu! Auzi? Ei, drăcia-dracului! Aurica ieși îmbrăcată într-o rochiță scurtă, înflorată, pe care o primise din sat, în contul muncii depuse. Părul negru, ciufulit, îi încadra fața încă boțită de somn, dar asta nu făcea ca să-i știrbească cu nimic din frumusețea cu care o înzestrase Dumnezeu.

-Ești frumoasă, fă! A dracului de frumoasă! Semeni cu mă-ta mare. O să-ți prindă bine frumusețea asta! Hai, vino!

-Dar, unde?, întrebă ea din nou.

-Taci, că te…. -Taci, fata mea, taci! Tăcerea e ca mierea, o auzi din nou pe bunica, și tăcu, supunându-se voinței tatălui. Parcă anticipând ceea ce avea să umeze, bunica începu să plângă încet, rostind blesteme aspre asupra fiului său, urmându-i spre poartă,

O mașină mare, neagră, destul de scumpă după cum părea, era oprită pe marginea drumului, cu motorul pornit, gata de plecare. Aurica fu condusă spre ușa din spate, care se deschise imediat. -Asta e fata, spuse încet tatăl. V-am spus că este frumoasă. Este, așa-i? Sper să facă toți banii pe care vi-i datorez, mai spuse și îi făcu vânt fetei pe banchetă. Aceasta nici nu apucă să înțeleagă ce se întâmplă, că mașina și porni în trombă, spărgând liniștea nopții. -Nenorocitule, ai dat fata la cărți! Flăcările Iadului să te ardă, câine! strigă bunica și se năpusti asupra lui. Acesta o prinse de mâini, o privi în ochi autoritar, și îi spuse:

-Taci! Cum spui tu? Tăcerea e ca mierea. Nu? Atunci, ai grijă să nu-i schimbi gustu, ai auzit? Taci și întră în casă. Și uită tot. Nu știi nimic. De ceilalți am eu grijă, mai zise și întră în casă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În mașină erau trei inși. Tremurând de frică, aidoma unui iepure prins în capcana vânătorului, Aurica nici nu mai respira. Îi privea pe rând, mutând privirea de la unul la altul, neînțelegând ce se întâmplă . -Nu știi de ce te afli aici, așa-i? o întrebă cel din dreapta șoferului, întors spre bancheta din spate. Apoi, râzând cu gura până la urechi, dădu tot el un răspuns, pe care biata fată l-a înțeles mult mai târziu și anume:

-Tatăl tău ți-a cumpărat, ține minte, pe bani grei, bilet spre Iad sau Rai…Asta depinde de tine, cât ești de cooperantă! Deci, ține minte, numai de tine…și începu să râdă din nou, ca de o glumă bună.

-Lasă fata în pace! interveni cel de lângă ea. O sperii! -Mai speriată decât este, nu poate să mai fie, își dădu cu părerea și șoferul, privind în oglinda retrovizoare.

-Tu taci, și vezi-ți de drum! Gata, lăsați fata în pace! Nu îi lua în seamă, păpușă! mai zise acesta și întinse mâna spre ea, încercând să o mângâie pe obraz. Aurica, își înăbuși un strigăt și se făcu una cu portiera. -Stai liniștită, nu îți fac nimic. Vrei să-mi spui cum te cheamă? Prinzând un pic de încredere, copila încercă din răsputeri să-și articuleze numele, dar nu reuși decât să-l mimeze.

-Cum te cheamă?! Mai spune o dată, că n-am înțeles nimic. Fata se supuse și încercă din nou. -..rica!, reuși ea să zică.

-Rica, ce nume frumos! La fel de frumos ca tine.

-Aurica mă cheamă, nu Rica! se trezi spunând, fără voia ei, văzând că nici de această dată domnul de lângă ea nu înțelesese bine. -Lasă așa, Rica, e mai de…scenă, mai ușor de reținut. Deci, ați auzit, ea este Rica, se adresă el celor din față. Singura cu acest nume, dacă nu mă înșel, dintre fetele noastre.

-Nu te-nșeli, șefu, chiar e singura. Cum s-ar zice, asta ne mai lipsea, că în rest, le-aveam pe toate! continuă cel din dreapta șoferului, râzând apoi cu gura până la urechi, de gluma ce o făcuse. Și cum râsul e…molipsitor, începură a râde cu poftă cu toții. Inima bietei Aurica era cât un purice. Se simțea amenințată de ceva rău, știa că asta urma să fie, dar tot nu înțelegea ce se întâmplă. Cine erau acei oameni, ce legătură era între aceștia și tatăl ei, unde o duceau și ce era cel mai important, ce aveau de gând să facă cu ea?!

Acestea erau întrebările care îi veneau de-a valma în cap, dar mintea ei refuza să caute răspunsuri. Se temea să afle adevărul. Voia să amâne cât mai mult impactul, în speranța că totul era numai un joc, o glumă proastă, o înscenare…și că toate aceste, în scurt timp, va reveni la normal și se va întoarce acasă la ai săi. Dar n-a fost să fie. Era crudul adevăr, începutul unui lung coșmar. Speriată, obosită, supărată, dezamăgită, descurajată, oropsită…prin toate aceste stări, și multe altele trecu Aurica în același timp. Lipită de portieră, se ruga în sinea ei, ca aceasta să se deschidă și să cadă din mașină. Era convinsă că acesta ar fi fost răul cel mai bun din toate relele pe care le anticipa. Începuse să-și dea seama că nu mai exista cale de întoarcere. Nu mai depindea de voința ei. Devenise, grație nesăbuinței tatălui ei, monedă de schimb. Fusese pur și simplu pierdută la jocuri de noroc. Se simțea …de fapt nu mai simțea nimic. Se considera un obiect, de care poți dispune cum vrei. Dacă tatăl ei avusese cugetul să o vândă pe ea, care era sânge din sângele lui, ce avea să se întâmple mai departe? Nici nu cuteza să se gândească. În cele din urmă, răpusă, adormi.

Flori Bungete