Liniștită, calmă, blândă, cu un râs molipsitor, plină de bucurie, așa era ea- Ana, o femeie cu părul blond și ochii albaștri. Îmbrăcată cu un kimono verde turcoaz, dintr-o mătase fină, înfășurată la mijloc cu o curea lată, albă, se plimba pe străzile orașului Tokyo, purtând pe umăr o geantă colorată. Admira fiecare om, fiecare bloc și fiecare culoare, în timp ce se întreba, oare toți oamenii sunt la fel în orașul meu? Oare au aflat valoarea prieteniei, a iubirii, a bucuriei, oare copiii cum ar defini valoarea copilăriei?
A luat la pas fiecare stradă în drumul spre casa în care se mutase de curând, privind calmă felinarele care atârnau la intrări. Dintr-o dată a început să picure, Ana bucurându-se de fiecare picătură ce dansa ușor în aerul rece al toamnei. O pisicuță a apărut la picioarele ei mieunând liniștită. Ana s-a aplecat ușor și i-a mângâiat blana umedă dintre urechiușe. Fata a ridicat pisica în brațe și s-au îndreptat rapid spre casă.
Dornică să simtă căldură, s-a cuibărit sub plapuma moale împreună cu pisica și sorbind dintr-un ceai cald cu scorțișoară. S-a ridicat și s-a deplasat pe terasa casei, acolo unde frunzele toamnei atingeau podeaua în pași de vals. Ana a așezat ceaiul pe masa mică, luminată de felinarul ce încălzea toate amintirile. În timp ce s-a aplecat să așeze covorul, Ana a văzut sub scaun o fotografie rătăcită. Era o fetiță ce semăna cu ea la vârsta de nouă ani. Cu toate acestea, Ana nu a fost niciodată în Japonia până la vârsta de cincisprezece ani, iar locul din fotografie îi era necunoscut. Ana a întors fotografia, iar pe spate erau scrise data, precum și numele persoanei…era scris numele Aiko. Imediat ce Ana a văzut numele, a căutat semnificația acestuia și aflat că înseamnă fata care este iubită. De asemenea, a văzut că în spatele lui Aiko era o cofetărie care funcționa și în prezent.
Ana a adormit cu gândul ca a doua zi să plece în căutarea fetei din fotografie. Brusc, nerăbdarea de a descoperi secretul a luat locul liniștii din inima fetei.
Dis-de-dimineață, Ana a pornit în căutarea adevărului. Când a ajuns la locația din fotografie, aceasta a văzut o femeie cu părul blond, care vindea cele mai bune prăjituri. S-a apropiat timid de femeie.
Cu o voce fragilă, Ana i-a spus:
-Bună ziua, îmi pare bine să vă văd! Am găsit această fotografie pe terasa casei mele și m-am gândit să găsesc persoana căreia îi aparține. Se pare că numele ei este Aiko, iar cofetăria din poză este chiar aceasta. Vă spun ceva numele și chipul copilei?
Femeia a dat îngăduitor din cap, întinzând mâna către poză și în același timp șocată de asemănarea acesteia cu fiica sa.
-Bună ziua! Da, recunosc această fotografie. Este chiar fiica mea. În ziua în care a împlinit nouă ani, Aiko și-a sărbătorit aniversarea chiar în cofetărie.
-Mi-ar plăcea tare mult să o cunosc pe fiica dumneavoastră! Cred că avem multe lucruri în comun. Eu sunt Ana. Până la vârsta de optsprezece ani am locuit în România, după care am început în Japonia studiile. Am locuit la mai multe adrese și în niciuna nu am simțit că e locul meu, asta până de curând, când m-am mutat în locul care mi-a devenit drag. Este tocmai casa în care am găsit această fotografie.
-Eu și fiica mea am locuit la acea adresă o perioadă lungă de timp, dar datorită faptului că Aiko a început cursurile la Centrul de Studii Japoneze, am decis să ne mutăm acolo unde ne ghidează lumina.
-Mi-ar plăcea să împărtășesc cu Aiko tainele copilăriei și amintirile din casa ce ne leagă.
-Desigur! Te așteptăm diseară la cina familiei noastre.
-Accept invitația! Abia aștept să o cunosc pe fata dumneavostra! Pare că ne asemănăm foarte mult!
Femeia cu privirea caldă a îmbrățișat-o strâns pe Ana.
Fericită că va petrece timp cu Aiko, Ana s-a retras cu zâmbetul pe buze către casă. În acea seară, fata s-a pregătit temeinic pentru întâlnirea cu cea care urma să-i devină prietenă.
Când a sosit timpul să plece, Ana a luat cu ea un cadou pentru familia pe care avea să o întâlnească. A fost așteptată pe scările casei de Aiko și de mama sa. Mirosul prăjiturilor i-a adus aminte Anei de copilăria petrecută în țara sa de suflet. Momentul în care cele două fete au interacționat a fost copleșitor. Semănau atât de mult, de parcă ar fi fost surori.
Au servit cina, iar în liniștea care s-a așternut, fiecare a început să povestească despre trecut, dar și despre planurile de viitor. Amândouă își doreau să publice, să scrie cărți, să vindece suflete și să aducă bucurie în inima oamenilor.
Cu sclipiri în ochi, Ana s-a retras la finalul serii în casa în care găsise împlinirea, bucurându-se de prietenia cu Aiko.
Când soarele răsare, o nouă zi începe cu speranțe pentru viitor!

Maria Anastasia CUCU