Într-o vreme, mai demult, când era lupul cățel,
Iar blănosul Moș Martin, era tinerel și chel,
Când era cerul aproape, de-atigeai de el cu mâna,
Într-un sat, trăia o fată, pe numele ei, Păuna.
Nici bogată, nici săracă, nu era Păuna noastră,
Nici la chip cea mai frumoasă, dar avea privirea-albastră.
Ca azurul cerului și ca marea cea domoală,
Ochii ei, aveau un har: tămăduitori de boală.
Fie om, fie jivină, numa-n ochi de o privea,
De-orice boală, cât de grea, pe loc se și vindeca.
Pentru harul ei divin, nicio plată nu cerea,
Doar atât, o mulțumire, era tot ce își dorea.
Câte unul, mai cu stare, câte-un dar mai aducea,
Însă Păuna, miloasă, i-l da celui ce n-avea.
Despre bunătatea ei, se dusese vestea-n lume,
Și veneau la ea la poartă, mulți să vadă-așa minune!
Într-o seară, doi moșnegi, gârboviți și ninși de ani,
Îi cerură vindecare, vrând să plătească cu bani.
-Nici în ruptul capului, plată nu am să primesc,
Dumnezeu e bun și mare, nu vreau să-l dezamăgesc.
De m-a uns unealta Lui, să fac bine pe pământ,
Bine fac, bine primesc, am un singur crezământ.
-De-i așa, ascultă dar, zise cel mai înțelept,
O dorință arzătoare, de la tine-am să aștept.
Orice-ar fi, de vrei din suflet, vreodată-alceva să fii,
Rostește numele-n gând, și-ndată vei deveni!
N-a luat, Păuna,-n seamă, spusele moșneagului,
Până când, fără să vrea, și-aminti vorbele lui.
*****
Se făcuse toitănică, bună pentru măritat,
Când pe ea pusese ochii, cel mai bun băiat din sat.
Îi ținea calea la moară și la lemne când mergea,
Și-l plăcea și ea, firește, dar să spună nu-ndrăznea.
Însă, cum este-n povești, unde sunt și vrăjitoare,
Chiar și în povestea noastră, una rea, iute apare.
Supărată-afar din cale, căci, și ea avea o fată,
Dar băiatul n-o plăcea, vrăjitoarea blestemată,
L-a prefăcut în păun, și pe veci ea l-a legat,
Cuib să-și facă în pădure, în fagul cel mai înalt!
Mult a suferit Păuna, cât a plâns și s-a rugat,
Dar blestemul vrăjitoarei, nicicum nu s-a dezlegat.
Mergea zilnic în pădure, să potolească-al său dor,
Și-i plăcea să îl numească, Păunașul Codrilor.
Însă într-o bună zi, când ajunse în poiană.
Lângă fagul cel înalt, Păuna băgă de seamă,
Că iubitul ei, păunul, nu-i răspunse la chemare,
Și-o cuprinse, dintr-o dată, o mare îngrijorare.
Am uitat ca să vă spun: păunul nostru vorbea,
Și-i răspundea la chemare, de îndată ce sosea.
Mai strigă încă o dată, dar de sus, un glas firav,
Îi răspunse, fără vlagă:-Nu pot veni, sunt bolnav!
-Vai de mine, ce mă fac!, zise ea, e-atât de sus,
Cu privirea niciodată, până-acolo n-am ajuns!
Doamne, de-aș putea zbura, sus pe craca cea înaltă,
Păunașul Codrilor, s-ar face bine de-ndată!
Si mai zise-n sinea ei: păuniță de aș fi,
Mi l-aș vindeca, și-apoi, soție i-aș deveni.
Nici n-apucă să roșească, de gândul ce l-a avut,
Că pe dată-n păuniță, Păuna s-a prefăcut!
A zburat apoi, firește, până sus, în vârf de fag,
Și-și privi în ochi alesul, cu iubire și cu drag.
Cum era de așteptat, Păunașul Codrilor,
Se și puse pe picioare, sub privirea ochilor.
-Te-am iubit din prima clipă, de când ochii ți-am văzut,
Dar acum, înclin să cred, că tu mă iubești mai mult.
Nu te-ntreb, căci cred în tine, ce-ai putut înfăptui,
Însă te înteb atât: vrei soție să îmi fii?
Să trăim uniți, în codru, eu păun, tu păuniță,
Să mâncăm muguri de fag și iarbă din poeniță.
Să bem roua de pe frunze, setea să ne-o potolim,
Să trăim în lumea noastră, fericiți mereu să fim!
-Da, doresc să-ți fiu soție, păunașul meu iubit,
Mi-a fost singura dorință, uite că s-a-nfăptuit.
Și rostind aceste vorbe, Păuna își aminti,
De moșneagul nins de vreme, și în gând îi mulțumi.

Flori Bungete