Era după amiază, puțin înainte de ora 17.00, când Ioana intră în odaia în care mama ei zăcea lipsită de vlagă. Deschise ușa cu grijă, ca de fiecare dată, pentru a evita orice zgomot care ar fi putut zădărnici somnul-nesomn, în brațele căruia, cea care îi dăduse viață, se cocoloșise de ceva timp. Pierduse șirul zilelor de când umbra femeii voluptoase de altădată se zbătea între viață și moarte. Abia dacă mai sulfa. Pentru o gură de aer depunea eforuri considerabile.
– De unde putere?, se întreba Ioana adeseori. N-a mai mâncat de…Dar cine mai știe…Și apă n-a mai băut de…de la împărtășanie…Doamne, picură-i în gură Mană Cerească șă-și potolească foamea și setea, asemenea israieliților pribegi prin pustiu!
Așa se ruga și acum, în sinea ei, femeia între două vârste, pe chipul căreia se citea îngrijorarea, oboseala, dejnădejdea, neputința și toate cele, în timp ce ochii căutau candela din perete. Ardea încă, spre ușurarea Ioanei, care neavând încotro zăbovise pe afară mai mult decât își propusese. Oftă a mulțumire, apoi mută privirea pe pieptul dragei ei mame. Ceva nu era în regulă. Simți cum pământul îi fuge de sub picioare și totul se clatină în jurul ei. Privirea i se împrăștie, într-o clipă, pe tot corpul muribundei și văzu, prin ceața ochilor înlăcrimati, cum aceasta cerșea eliberarea. Ochii, întredeschiși și tulburi, sorbeau ultima rază de lumină, gura se cripsase într-o ultimă sforțare de a mai gusta un pic din esența vieții, iar brațul drept, desprins ușor de pe lângă corp aștepta, cu mâna întinsă, asemenea unui cerșetor…ceva. ,, Lumânarea!” auzi ea un glas venit de nicăieri și se repezi, involuntar, să aprindă lumânarea de la ultima înpărtășanie, care se afla pe scaunul de lângă pat, cu chibritul lângă ea, gata oricând să-i lumineze calea spre dincolo.
Era una din arzătoarele dorințe ale mamei privitor la plecarea din lumea trecătoare în cea veșnică: să nu treacă fără lumânare! Ca și cum ar fi făcut un exercițiu de respirație, imediat ce Ioana apropie lumânarea aprinsă de mâna femeii, aceasta expiră ușor, aproape imperceptibil, închise ochii, schiță un zâmbet de împăcare în colțul guri și…. ,, MAAMĂĂĂ!!!!!! răsună explozibil un srtigăt mut în interiorul celei care privea, neputinciosă, trecerea în neființă a celei care îi fusese aproape zi și noapte în cei șaizeci de ani. Simțise strigătul, nu îl auzise. Fusese de o așa intensitate încât o dureau urechile din interior, capul ședea să-i pleznească, dintr-o dată inima nu mai avea loc în piept, golul din capul pieptului o sufoca, plămânii păreau că se comprimă, ochii erau pe cale de a părăsi orbita…Era învinsă. Cu toate eforturile ei, supraomenești, de a-și ține mama în viață, cât mai mult timp, Moartea triumfase!
Flori Bungete
