Nu stiu cum sa v-o povestesc p-asta, sincer sa fiu. Ma simt ca personajul Gloriei Stewart din celebra peliculă Titanic, cand Rose cea in etate inchide ochii si își începe povestea dramei trăite demult, in alta viață parcă. ” Au trecut 87 de ani…”. Asa debuta narațiunea din film. La mine inca nu au trecut atâția, doar vreo 26, dar raportat la varsta mea cu siguranță ca se simt la fel de mulți. Asadar, au trecut 26 de ani si inca mai am scena respectiva in fata ochilor. Un puști ce abia trecea in clasa a 5a traversă strada Maior Brezișeanu din Târgoviște catre terasa de vizavi unde nu mai gaseai nici un loc liber la mese. Era zarva mare peste drum de casa unde locuiam, ( da, v-ati prins, puștiul eram eu) caci in vara lui 98 toată suflarea fotbalistică a României era conectat la un singur eveniment: Cupa Mondială din Franța. Pe vremea aceea calificările la mondiale erau garantate, mai ales pentru cei ca mine care au descoperit fotbalul doar de la Hagi încoace si cat pe ce era sa nu il prind nici pe el.
Neavând televizor acasa ( va zic imediat de ce) , singura evadare a mea catre micul ecran se petrecea ori la niste prieteni de familie unde urmăream toate telenovelele anilor 90, ori cand era cate un meci tare , la barul cu terasă de vizavi de mine. Ca sa nu va tin in suspans, nu eram chiar atat de saraci sa nu ne permitem un televizor, fie el si alb negru, d-ala de căutai posturile din rotiță, ca la radio. Motivul absenței respectivului aparat din gospodăria noastră tinea mai mult de niste chestii ideologice de-ale lui tata, care mereu când insistam sa ne luam si noi televizor, pledoaria lui era una scurta si eficace: „nu il băgăm pe Satana in casă”. La vremea aia argumentul asta mi se parea stupid si deosebit de iritant, mai ales ca nu putea fi dat mai departe colegilor mei de joacă. Ar fi priceput chiar mai puțin decat mine. Cu timpul, ajuns adult, am început sa vad lucrurile altfel si m-am lepădat singur de „necuratul” , ne mai gasindu-l util de ceva ani încoace.
Asadar, atras de agitația de la terasa si de sonorul televizorului dat la maxim, am traversat strada catre bar si mi-am gasit si eu un loc langa o masă, cu grijă sa nu incurc pe nimeni. Fiindcă pe atunci mă pricepeam la fotbal la fel de mult ca acum la cricket, dupa câteva minute de uitat la tv ca la poarta numărul nouă, mi-am luat inima în dinți si l-am tras de maneca pe nenea de lângă mine, un moșuleț ce sorbea cu nesat din halba de bere, punând intrebarea de 1000 de puncte: ” neneaaa, care-s ai noștri?”
Deranjat din iuresul fazelor ce se succedau pe micul ecran, moșul imi aruncă inițial o privire de parca l-am înjurat de vreo ruda apropiata. Vazand insa inocenta din ochii mei si mai ales vârsta celui care ii pricinuise deranjul, o mai inmuie puțin si imi zise pe un ton părintește ” ăia in galben, piciule” si apoi reintra in atmosfera din care il tulburasem. Acum ca aveam informația cheie, am început si eu sa fac galerie pentru ” ăia in galben” si sa ma entuziasmez cand erau aproape sa bage gol. Cand erau aia in carouri aproape de poarta noastră mi se facea inima cat un purice ( era meciul din optimi, cu Croația). Asa bine mă pricepeam la fotbal incat în minutul 44 cand a fost penalty pt croați eu am crezut ca s-a terminat repriza, ca prea se strânseseră toți la o poartă si am plecat pana acasă ca mă chema mama la masa, afland cu uimire dupa pauza ca deja suntem condusi cu 1-0.
Restul după cum știți e istorie, asa a ramas pana la final si asa s-a încheiat aventura României la Campionatul mondial din Franța 98. Eu in naivitatea mea, habar neavand de sistemul eliminatoriu, ziceam in sinea mea drept consolare ” lasa ca tot noi mergem mai departe, ca avem mai multe puncte”. Atat de puțin știam despre regulile de la fotbal. Si chiar mai puțin habar aveam de faptul că urma sa fie ultimul meci disputat vreodată la un campionat mondial de către România. Anii au trecut, dar nu am mai participat niciodată.
Cam in aceeasi perioadă, la doar câțiva ani diferența, cand inca nu se stia ca nu vom merge in 2002 la Cupa Mondială din Coreea de sud si Japonia ( barajul cu Slovenia a fost in toamnă), o alta echipă, cu mine printre componenți, isi trăia ultima pagina de glorie, chiar daca in alt domeniu si la un nivel mai mic. Este vorba de participarea orchestrei liceului de muzică din Târgoviște la Festivalul internațional al orchestrelor de la Bordeaux ( culmea, tot în Franța), in anul 2002. Participarea noastră acolo a fost acoperită pe larg in cele 3 articole dedicate aici, in arhiva, sub numele de ” Cu trabantul la raliu”, asadar nu mai insistăm. Ne cam invatasem si noi cu plecările pe la festivaluri si după doua deplasări in Suedia si una in mai sus amintita Franța, s-a tras cortina si la noi. Am avut o generație bună, cu rezultate de care suntem mândri, dar odata cu trecerea noastră la facultate, peste acele performante s-a așternut praful. Vreme de 22 de ani nu a mai existat nici o orchestră de muzică clasică în județul nostru care sa reprezinte comunitatea in exteriorul țării.
Pana când intr-o frumoasa zi de octombrie, marti, pe data de 30 anul curent (acum o săptămână si un pic) , vechea generație de „jucători”, deveniți intre timp ” antrenori” si-a pus hainele de gală in bagaje si , in numele Orchestrei Simfonice de Tineret ANDANTE si al Asociației culturale SonoArt, ambele din Târgoviște , au plecat sa faca din nou cunoscut numele urbei natale pe meleagurile muzicale străine, si nu oriunde, ci tocmai la Viena, orasul lui Mozart, al lui Haydn , Beethoven, Schubert si mulți altii, in capitala internationala a muzicii. Multe s-au întâmplat in timpul celor 5 zile petrecute de noi in Austria, insa despre performanțele de pe scena si din afara ei, călătoria si aventurile noastre va voi povesti în numărul următor. Merită așteptarea, credeți-ma pe cuvant. Si pentru noi a meritat cu prisosință.
VA URMA.