Era o dimineata frumoasa de septembrie în care cu bucurie în gând și cu nerăbdare parca, ma îndreptam spre școală sa îmi cunosc noii elevi. Și cum o imagine face cât o mie de cuvinte, plănuiam sa scutesc multe dintre acestea ducând în spate pe post de material didactic ajutător vechea mea prietena cu care am împărțit și bune și rele, vioara. Știam ca le va atrage atenția, la urma urmei nu mereu se întâmplă copil fiind sa vezi ca întra proful de educație muzicala în clasa cu instrumentul după el. Fiind o școală mica, de cartier, majoritatea micuților nu văzuseră încă o vioara de aproape și eram convins ca ii va cuceri.
Puștii ma așteptau pe hol în zarva lor obișnuita. Trădat fiind de catalogul ce îl purtam sub braț, s-au îmbulzit cu toții pe ușa în deja mult prea familiarul strigat „vine domnu’, vine domnu ‘”. I-am așteptat răbdător sa între și sa se așeze în bănci. M-am prezentat, le-am spus cu ce ma ocup și ca anul acesta vom pătrunde în tainele muzicii împreună. O mana ridicata din spatele clasei mi-a atras atenția. O fetita simpatica, cu doua codite aurii avea pe suflet o întrebare încă de când ma văzuse pe hol:
„Domnu’…. Cântati la chitară?”
Am scos încet „chitara”, în asa fel încât sa o vadă toți și le-am vorbit preț de vreo câteva minute despre diferențele dintre vioara mea și instrumentul presupus de ei. Într-un final, a venit și momentul sa le cant.
Toată clasa a tacut mâlc. Puteai sa auzi căzând un ac. În următoarele minute, atât în micuta noastră sala de clasa cât și prin laboratoarele de fizica și chimie adiacente a răsunat celebra Arie de Bach. Cumva sunt convins ca și la ei s-a întrerupt un pic ora din mersul ei firesc ca să asculte neobișnuita melodie. Era lucru mare sa cânte cineva la vioara în acea școală. Într-un final, am încheiat interpretarea și după câteva clipe de așteptare puștii au erupt într-un ropot de aplauze asa cum auzisera ei ca se obișnuiește când termina cineva un moment artistic. „Mai vreți?”, i-am întrebat, fericit ca intuiția mea de acasă a dat roade. „Daaaaaa” a răspuns clasa. O puzderie de mâini s-au ridicat, intrebatoare: „Domnuuu… Știți” despacito”?
În noianul de gânduri cu care ma confruntam, trecând prin filtrul mintii repertoriul știut ca să aleg ce urmează sa le mai cant adorabililor școlarei, întrebarea aceasta venita de lângă geam m-a lovit ca un croseu de dreapta al campionului mondial în exercițiu. Scos brusc din caruselul partiturilor de Vivaldi, Mozart și alții care îmi treceau atjnci prin cap, a trebuit sa ma adaptez momentului. Știam piesa, o mai auzisem de multe ori în vara aceea, la toate terasele pe unde fusesem și la toate posturile de radio. Apelând la toată memoria muzicala de care eram capabil, am reprodus-o spre marea încântare a celor mici. Câțiva mai curajoși au ieșit chiar la marginea băncii sa danseze.
Când credeam ca am reușit eschiva și am scăpat relativ neatins în autoritatea mea profesorala, o combinație rapida din partea cealaltă a clasei m-a făcut K. O. : „piesa cutare de la Maluma… Sau dacă nu ceva de la Satra Benz dacă știți” Acest „dacă știți”, deși venit din curiozitatea și sinceritatea pura a unor copii care deja ma aveau la suflet după primele 15 minute, m-a răscolit adânc. Pe de o parte simțeam ca nu am neapărată nevoie sa știu chestiile pe care mi le cereau ei… Pe de alta parte vedeam cu tristețe ca la fel puteau sa zică și ei despre ceea ce eram pregătit sa le ofer eu. Am plecat de la școală în acea zi cu mai multe întrebări în cap decât venisem. Meditând asupra celor întâmplate, mintea mi s-a dus la o scena petrecută de mult, în Ierusalim, cam cu 2000 de ani în urma când cineva a pus o întrebare pe care sufletul meu a parafrazat-o, adaptand-o realitatii mele din acea zi: „Și cu Bach, ce sa fac?”
” Rastigneste-l” a urlat mulțimea.
În acea seara, va jur, nu am putut sa dorm pana nu am deschis YouTube – ul și am cautat ” satra benz”. Măcar sa vad ce mi se cerea.
Pentru ca de 2000 de ani încoace, poporul îl alege mereu pe „celalalt”.

Prof. Ciprian Râvnic