Motivele acestor poezii, sunt luate din noianul adâncilor dureri, trăite de neamul nostru în anii suferinței, sau din vălmășagul atâtor fapte eroice, văzute de mine, auzite la alții și uneori citite în ziare sau în comunicatul nostru oficial. Și un popor, al cărui avânt sufletesc și sublimă iubire de țară, se ridică cu mult deasupra dorului de țară, ce – cu toate amărăciunile ei – ni-i totuși atât de scumpă;  un popor pe care în preajma morții, în foc și-n suferințe, îi uită pe ai lui ce așteaptă acasă-n lăcrămi și moare până la unul, din dragoste de neam, pe brazda plătită cu sânge, de moși și de strămoși; să-nvețe tot vrăjmașul, să-nvețe și copiii din vremuri viitoare, că o astfel de sămânță omenească, nu piere niciodată, căci are un Dumnezeu, ce-i poartă veșnic grija.

Maior Virgil Cârstescu

Îngropat supt frunze moarte

În zadar plutește`n aer, roșă, galbenă, albastră,

Pânza steagului în zdrențe, fâlfâind din loc în loc,

În zadar agită crucea, vulturul …e zi nefastă,

Și`ntr`o clipă se va pierde, steagul plin de nenoroc.

Căci dușmanu`n rânduri strânse, ne-a ajuns, ne copleșește,

Cum suntem puțini la număr, lupta-I aprigă și grea,

Se revarsă ca puhoiul, din trei părți ne`ncercuiește,

Și viteazul rest de oaste-i nevoit să se predea.

Dar în vălmășagul morții, când sbura`n văzduh oțelul,

Și vedeai soldații noștri cum se`mpleticesc și cad,

Un erou…s-a dus din luptă și smulgând din băț drapelul,

I-a săpat o groapă`n fugă, supt o ramură de brad.

Mulți și-au făcut moarte singuri, nevrând robi la nemți să cadă,

Pe ceilalți ne-au dus devale, triști, cu sufletul trudit.

Locul unde-l îngropase, nimeni n-a fost chip să-l vadă…

Iar dușmanul nești`nd taina, gropa n-a mai scormonit.

Și-a dormit vreo doi ani drapelul, în pământ lovit de soartă,

Răscolit de vântul toamnei, ce trecea prin brad hai-hui,

Și-a dormit doi ani drapelul, supt străini, supt frunză moartă,

Stând de vorbă cu eroii, presărați în jurul lui.

Multe și-au mai spus cu jale`n vorbă rară, tremurândă,

Îi știa deacum povestea, pustiitu`ntins meleag,

Cum plângea că nu e`n stare să mai ducă la izbândă,

Pe feciorii prinși de vremuri, fără țară, fără steag!

Cutele-i scăldate`n sânge, își plângeau ursit`amară,

Când stingher le-a fost norocul, de-au rămas fără de noi,

Zdrențele scăldate`n sânge, rupte ca și biata țară,

Se zbăteau în apa strânsă din zăpadă și din ploi.

Dar s-a spulberat restriștea cu fiori de bătălie,

Căci s`a`nfăptuit – din sânge – visul cel mai drag și sfânt,

Iar acel ce-ascunse steagul, dus de mult în grea robie,

S-a întors să-l ia cu cinste, din pustiu și-ascuns mormânt.

Și`ntr`un lung sfârșit de toamnă, deschizând trudite pleoape

Și-auzin, din fundul zării, ropote venind spre el,

Scurt a tresărit din somnu-i, căci veniau ca să-l dezgroape,

Și să ducă la paradă, putrezitul, sfânt drapel.

În spital…soldatului „Floare”

Eu tată n-am și n-am nici frați,

O mamă doar…bătrână ce-i!

N`ași vrea să mor de mila ei,

De ce nu vreți să vă`ndurați?

O, Doamne, cum mă iei!

Mai am puțin, eu văd că mor,

Obuzul rău m-a sfârticat,

Și sunt tăiat…și sunt legat…

Mi-e greu…mă duc…și mult mi-e dor

Să mor la mine`n sat!

Se vede c`așa mi-a fost dat!

Am scris acas` că vin curând,

A dat prin sat veste dearând,

Și-acum sărmana…nu-i păcat

Să plângă așteptând?

Și cum mai strigă de durere!

Și geme greu, sărmanul plânge,

Și pieptu-i gâlgâie de sânge,

Să-l scape nu-i nicio putere…

Și`ncet, încet se stinge.

Trompetul cântă rar spre groapă

Un cântec trist de`nmormântare,

Ce-i pasă lui când altul moare?

Și sunetele ies năvalnic,

Se pierd…se sting în zare.

Și-acas`l-așteapt`atât să vie!

Se uită`ntr`una pe cărare,

Pustiul este tot mai mare…

Săraca mamă, ea nu știe

Să plângă mult pe…„Floare”.

Și mai târziu biata bătrână,

Pe prispa casii`nmărmurită,

Aude-o știre-atunci venită…

„Fecioru-i mort de-o săptămână”

Și-a stat așa`mpietrită.

Sursa: 

-Virgil Cârstescu, Din vremuri grele. Poezii eroice, cu o prefață de Nicolae Iorga, Ediția I, Cluj-Napoca, 1919.

Prof.dr. Cornel Mărculescu