„Pourquoi me réveiller, ô souffle du printemps? sunt cuvintele lui Werther, tragicul și neuitatul Werther, în splendoarea de arie din opera lui Massenet pe care mi le-am reamintit azi, în mașină, pe drumul spre casă, privind, cu ochii lacomi de culoare și lumină, la explozia de alb și de roz din primăvara asta, gătită ca o magnifică mireasă.
Povestea tânărului Werther și a nefericitei sale iubiri platonice, dar funeste, care a emoționat milioane de cititori și a creat, din păcate, o modă în sinuciderile din dragoste în epoca lui Goethe continuă să rămână un exemplu despre imposibilitatea de a perverti primăvara unui suflet frumos, care s-a călăuzit după un singur crez: „E sigur că nimic pe lume nu e mai trebuincios omului decât iubirea.”
În sufletele de acest tip, precum al lui Werther, iubirea este absolutul spre care aspiră ființa, la care nu se mai poate renunța, odată ce i-ai simțit frumusețea, și în fața cărei frumusețe pălește chiar și frumusețea primăverii. „Pourquoi me réveiller, ô souffle du printemps?” se lamentează Werther, incapabil să mai simtă în suflet vitalitatea anotimpului, răpus de propriu-i vis al neființei, vis fericit și nevinovat, dar care-l conduce spre un viitor întunecat.
Nemaiputând să simtă miraculoasa primăvară de afară, înmiresmând aerul, gata să ne îmbrățișeze inimile cârpite și resuscitate, în ale căror tipare trasate cu creta speranțelor bat cu beatitudine fiecare noi începuturi, reale sau fabricate de nevoia perpetuă de sens, orice inimă e bolnavă, precum inima bietului Werther, care-și recunoștea neputința: „Propria-mi inimă, sărmana, care e mai bolnavă decât mulţi din cei ce zac pe patul de suferinţă…”
Iubirea platonică a lui Werther pentru Lotte nu va ajunge niciodată la adevărata împlinire, căci, uneori, legile lumii se interpun unei ordini naturale, a inimilor, iar tânărul va deveni, prin renunțare, cel mai celebru sinucigaș al lumii literare. Frumusețea sufletului său, care alege un autosacrificiu pentru a nu face pe nimeni altcineva să sufere, nu se poate privi fără oarecare sfială, căci parcă ți-e teamă să nu cumva să săvârșești o impietate privind-o prea atent, prea insistent, descompunând-o conform rațiunilor lumii sau judecând-o cu măsura lui „trebuie”. Ea este neverosimilă și azi și mai totdeauna și nebunie ar fi să o judecăm, căci tot Werther spunea: ”Ce nebunie e să judeci pe alţii după tine însuţi!”
La Werther m-am gândit azi și la tristețea unui suflet cu luminile stinse, parafrazându-l pe sfântul Ardealului, care ne îndemna să găsim în fiecare încercare sau nefericire din lume un rost mai înalt, în divinitate, potrivit nădejdii creștine despre lume și sensul existenței.
Am ascultat vocea tenorului meu preferat, Jonas Kaufmann, cântând tristețea lui Werther și –am privit cum vin din cer lumini, cu parfum de zarzări și corole de flori. Crengile sufletului sunt pline de muguri și promit flori și rod bun, fie acestea oricât chiar de târzii, căci fiece întâmplare are rostul și menirea ei sub cerul certitudine și speranță.
Te-am așteptat, primăvară, să deștepți inimile adormite de înghețul iernii dezamăgirilor lumești și să le luminezi cu speranța că fiecare poate să-ți vadă frumusețea. Iar asta este semn că dăm vieții credit, dincolo de toate.

Prof. Camelia Lepădat