You are currently viewing EDITORIAL: Triunghiul morții din vara anului 1917- Mărăști, Mărășești și Oituz

EDITORIAL: Triunghiul morții din vara anului 1917- Mărăști, Mărășești și Oituz

  • Post category:Editorial

După eşecul primei campanii din anul 1916 a armatei române, a urmat retragerea în Moldova şi începutul reorganizării cu sprijinul Misiunii Militare Franceze. La 23 septembrie/6 octombrie 1916, ministrul de externe al Franţei anunţa la Bucureşti, numirea generalului Henri Mathias Berthelot ca şef al misiunii franceze în România, drept răspuns la cererea guvernului român, „de a primi un general francez având cunoştinţe aprofundate ale războiului, teoretic şi practic în acelaşi timp”. Guvernul francez anunţa totodată că şeful misiunii vine în România întovărăşit de specialişti aleşi din toate armele: 277 ofiţeri, 37 piloţi şi observatori, 88 medici, farmacişti şi veterinari, 4 ofiţeri de marină şi 8 ofiţeri de intendenţă, 1150 grade inferioare şi soldaţi.

La 16 octombrie 1916 nucleul de bază al Misiunii militare franceze sosea la Cartierul General Român, generalul Berthelot fiind informat de primul ministru  asupra situaţiei politice şi militare. Henri Berthelot devenea consilier pe lângă Înaltul Comandament Român, fiind ataşat pe lângă regele Ferdinand şi dispunând de un stat major independent, din care făceau parte colonelul Pétin, şeful de stat major al misiunii, inspectorul artileriei, generalul Vouillemain şi ajutorul său, colonelul Marie Laffont. În intervalul octombrie 1916 – martie 1918, Misiunea militară franceză considerată un avanpost al frontului diplomatic francez care a urmărit în primul rând „menţinerea energică a intereselor franceze în această parte a continentului, a jucat un rol important în reorganizarea armatei române, în planificarea şi ducerea acţiunilor de luptă, contribuind la creşterea prestigiului Franţei în România.

Documentele franceze relevă cursul ascendent al reorganizării armatei române, care la momentul respectiv reprezenta un popor întreg. Astfel, în perioada 15 ianuarie – iulie 1917, armata română s-a reorganizat şi instruit ca să corespundă războiului ce-l purta, aceasta numărând aproape 700 000 de luptători, din care 512 000 în armata de operaţii, încadrând 207 batalioane de infanterie, 11 escadroane de cavalerie şi 243 de baterii de artilerie.

Armata a II-a, ce se reunea în 6 divizii, se afla în prima linie sub comanda  generalului Alexandru Averescu: diviziile 7 şi 12 fuseseră trimise peste Siret, constituind rezerva Armatei I în ofensiva proiectată la Nămoloasa, iar cele patru divizii rămase au fost grupate în două corpuri de armată: Corpul IV sub comanda generalului Văleanu constituit din diviziile 8 şi 6 şi Corpul I sub comanda generalului Arthur Văitoianu, compus din diviziile 3 şi 1. Pentru împiedicarea pătrunderii inamicului pe un sector de 60 km cuprins între Focşani şi Valea Siretului, fusese creată Divizia Vrancea sub comanda finlandezului Carl Gustaf Emil Mannerheim (ofiţer în armata rusă), sosit pe frontul românesc la 7/20 decembrie 1916, divizie aflată în subordinea Armatei a II-a a generalului Averescu.

Armata I era comandată de generalul Constantin Cristescu şi constituită din 86 batalioane infanterie, 62 escadroane de cavalerie, 104 baterii de artilerie, 8 batalioane de pionieri, cinci baterii de 53 mm, nouă baterii de mortiere de tranşee, 52 avioane, 37 baterii de artilerie grea, în total 170 000 de oameni cu 584 tunuri. Forţa combativă era reprezentată de 207 batalioane de infanterie, 110 escadroane şi 245 baterii de diferite calibre. Armata română mai avea în dotare 60 batalioane de marş, destinate completării cu efective a unităţilor şi marilor unităţi operative. Diviziile erau constituite din patru regimente, grupate în două brigăzi, diviziile 1-10 având în plus şi câte un regiment de vânători. Artileria de câmp a fost organizată în 15 regimente, câte unul de fiecare divizie (nouă baterii a câte patru tunuri) şi 15 regimente de obuziere, cu două baterii fiecare. Artileria grea a fost „îngropată pentru camuflaj şi ataşată armatelor, organizându-se patru regimente, fiecare cu trei divizioane (unul cu tunuri lungi de155 mm şi două cu materiale de 120 mm). Pentru reorganizarea armatei române, s-au semnat cu Franţa două convenţii la 8 martie 1915 (conventia francezo-română pentru furniturile de material militar şi muniţii) şi 7 ianuarie 1916, fiind adusă cea mai mare cantitate de material de război: 150 000 de puşti Lebel de 8 mm, 1760 mitraliere St.Etienne, 2736 puşti mitraliere, 1.300.000 de grenade, 84 de tunuri de 75 mm, 92 de tunuri lungi, 20 de tunuri scurte de 120 mm, 14 obuziere de 155 mm, 130 de mortiere de tranşee şi aproape 100 de avioane de cercetare şi de luptă de tip Farman, Nieuport, Caudron, Bréguet. De altfel, Franţa şi-a respectat angajamentele militare faţă de România, fiind singura dintre cele patru mari puteri care se obligase, prin asumarea termenilor convenţiei militare (art.IV), să livreze armatei române materialul de război necesar.

S-a îmbunătăţit semnificativ organizarea şi dotarea aeronauticii, armă ca şi inexistentă la începutul războiului. De altfel, aeronautica militară naţională fusese înfiinţată de abia în 1913 ca armă de sine stătătoare în România, astfel încât aceasta a trebuit să se adapteze din mers pentru a putea face faţă noilor cerinţe purtării unui război modern al cărui front aerian se întindea pe sute de kilometri. S-au constituit 12 escadrile, cu material nou, sosit din Franţa, personalul fiind atât francez, cât şi român, cuprinzând toate categoriile de avioane: 6 escadrile de tip Farman, 3 escadrile Nieuport a şapte avioane fiecare, o escadrilă Caudron a patru avioane şi o escadrilă Breguet-Morane, de bombardament. Misiunea de aviaţie franceză ce a încadrat escadrilele care operau pe frontul românesc, număra 34 ofiţeri, 228 soldaţi, 40 de piloţi, 15 observatori şi 132 mecanici, urmându-se a se trimite în România şi personal specializat în apărarea anti-aeriană.

După retragerea autorităţilor române la Iaşi, impactul prezenţei şi activităţii Misiunii Militare Franceze şi a generalului Henri Mathias Berthelot asupra moralului populaţiei şi armatei s-a păstrat la aceleaşi cote ridicate. Inspectând câteva unităţi, la jumătatea lunii mai, generalul Berthelot a constatat că „erau bine puse la punct”, iar artileria este bine instruită. În schimb, în cele trei armate ruse amplasate în Moldova situaţia era „încă gravă”, deşi efectivele regimentelor ating abia jumătate din necesar; pe lângă armata română şi cea rusă, în Moldova mai existau şi formaţiuni ataşate pe lângă misiunile franceză, britanică, italiană şi rusă. În concluzie, pe frontul din Moldova şi de la Dunăre „armata română constituie elementul cel mai sigur şi mai entuziast”. Raportul din 31/13 iunie 1917 al generalului Berthelot sublinia că proiectul ofensivei era pregătit intens, iar cele 10 divizii care urmau să ia parte la ofensivă erau gata de luptă: existau indicii că infanteria se va prezenta  în condiţi bune, cadrele erau complete; artileria însuma 13 baterii în Armata 1 şi 14 baterii în Armata a 2-a. Din cele 98 de tunuri de 120 mm trimise din Franţa au sosit doar 63, fiind necesar a se expedia urgent şi cantităţile restante de muniţii.

Proiectul ofensivei din vara lui 1917 este pe larg analizată de Berthelot, care prin ordinul nr.76 din iulie 1917 se adresa membrilor misiunii militare franceze, afirmând că: „Rolul francezilor în acest ceas grav, este limpede. Având onoarea de a fi contribuit cu experienţa lor şi de a merge în foc în rândurile camarazilor lor…Când vor porni la atac să se gândească la camarazii lor de la Chemin des Dames şi de pe platoul de la Moronvillers: împreună cu ei pentru ei reintră acum în bătălie”. Ofensiva s-a declanşat  la 11/24 iulie 1917 în zona Armatei a 2-a române. Rezultatele ofensivei Armatei a 2-a române au fost considerabile: frontul a fost rupt pe o lungime de 30 km. Au fost luaţi prizonieri 2746 de soldaţi (din totalul de 3203) şi 23 ofiţeri inamici, au fost capturate 52 piese altilerie şi 20 mitraliere. Astfel, puternica ofensivă a Armatei a II-a române în cooperare cu Armata a IV-a rusă, soldată cu un strălucit succes tactic a demonstrat că germanii pot fi înfranţi, însă victoria nu a putut fi exploatată din punct de vedere strategic datorită situaţiei generale de pe frontul oriental.Trupele germane au declanşat aproape simultan ofensiva în nord, pe frontul din Bucovina şi Galiţia, de unde trupele  ruseşti se retrg periclitând grav flancul forţelor româno-ruse din Moldova. În noile condiţii, două divizii din armata română, aflate în  rezervă au fost trimise în Bucovina pentru oprirea înaintării germane. Surprinzătoarea victorie a armatei române de la Mărăşti l-a impresionat pe comandantul corpului I de rezervă german, generalul von Morgen: „…după ce făcuseră o pregătire de şase luni înapoia frontului, sub conducerea franceză, ei se băteau mai bine,erau conduşi cu mai multă dibăcie şi, în special, artileria şi infanteria cooperau mai concordant decât la începutul campaniei”. În concluzie, bătălia de la Mărăşti, cum a rămas în istorie   ofensiva armatei române din iulie 1917, a fost analizată pe larg într-un raport special, iar după cum avea să scrie şi Mihail Sadoveanu, „va trece în istoria noastră ca o operă serioasă şi solidă de artă militară. Mult doliu, multe dureri, multe lacrimi au fost răzbunate în ziua de 11 iulie 1917”.

Ofensiva puterilor centrale de pe frontul românesc declanşată la începutul lunii august 1917, a întâmpinat rezistenţa înverşunată a trupelor române mai ales în marile bătălii de la Mărăşeşti şi Oituz. Generalul Berthelot nota că „elanul trupelor române este pus în valoare în bătălia  de la Mărăşeşti unde inamicul nu a câştigat nici o palmă de teren, în ciuda forţelor considerabile angajate: 13 divizii dintre care 10 germane”. Mai ales în zona Mărăşeşti ofensiva germană  a continuat până la 15/28 august 1917, dând naştere la lupte extrem de înverşunate, în care armata română „a dat o bună întrebuinţare armelor primite de la francezi”, lucru ce l-a determinat pe Berthelot să declare: „Armata română a urcat splendid panta pe care coborâse fără voia ei şi fără vina ei, a dat nenumărate dovezi de eroism, iar soldaţii români sunt cei mai viteji soldaţi ai lumii”. Victoria de la Mărăşeşti a salvat frontul oriental în 1917 până la venirea iernii, deoarece prin ocuparea Moldovei şi Basarabiei s-ar fi prăbuşit mult mai devreme armata rusă, înainte ca Anglia să fi ajuns la maximul efortului său militar. Bătălia de la Mărăşeşti a închis definitiv porţile Moldovei oricărei încercări de înaintare a germanilor şi a menţinut frontul pe poziţiile iniţiale, onoarea strălucitei victorii revenind, în cea mai mare măsură, Armatei 1 române, şi implicit soldatului român care a ştiut să fie magnific şi să obţină o adevărată victorie defensivă.

Un aport deosebit la victoriile de la Mărăşti şi Mărăşeşti din vara anului 1917 şi-au adus şi cele peste 100 de avioane româneşti şi cinci companii de aerostaţie, această importantă contribuţie aeronautică fiind remarcată de către comandanţii Armatei române, dar şi de către comandantul Armatei 1 austro-ungare care preciza că una din cauzele înfrângerii s-a datorat tocmai „admirabilei cooperări între infanteria, artileria şi aviaţia română”. Astfel, în bătălia de la Mărăşti, Grupul 1 aviaţie, alcatuit din trei escadrile – Farman 2, Farman 6 şi Nieuport 1 – s-a remarcat cu un bilanţ de apreciat chiar şi de către inamici: 171 misiuni din care 72 de vânătoare, 5 de bombardament, 6 de legătură, 17 supravegheri de sector, 28 de reglaje pentru tragerile artileriei şi restul misiuni de recunoaştere.

Căpitanul Grigore Ignat

La 19 august 1917 trupele române au recucerit tranşeele pierdute pentru un moment, au spart liniile inamice, provocând duşmanului pierderi grele . De altfel, cele mai dramatice momente ale celei mai mari bătălii de pe frontul românesc din tot cursul războiului, s-au desfăşurat pe platoul Muncelului (2/15-5/18 august 1917) şi la Răzoare (6/19 august 1917), unde a căzut eroic întreaga companie de mitraliere comandată de căpitanul Grigore Ignat.
Abia la sfârşitul lunii august câmpul de luptă de la Mărăşeşti a devenit calm, înfrângerea inamicului fiind o realitate, această Marnă românească ferind de invazie ce mai rămăsese din România. După retragerea unei mari părţi din diviziile ruse de pe front, armata română  ocupa un front continuu de 90 km de la Valea Doftanei până la Cota Suraia pe Siret. „Zilele de supremă criză ale triunghiului morţii” din vara anului 1917 – Nicolae Iorga – au fost completate de succesul în bătălia de la Oituz, ale cărei momente dramatice s-au consumat la Cireşoaia (30 iulie-12 august 1917) şi la Coşna (7/20 şi 9/22 august 1917), armata română reuşind astfel să dejoace planul strategic al inamicului privind frontul românesc. În urma probei măreţe dată de către trupele române în luptele din regiunea Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917, se constata faptul că „singurul punct strălucitor de pe frontul de răsărit s-a găsit în România, unde armata a atacat frontierele Carpaţilor, obţinând succese apreciabile”, iar ostaşul român fiind mult mai bine pregătit decât în 1916, a arătat Puterilor Centrale că „pe aici nu se trece” , stopând implicit ocuparea Moldovei şi sudul Ucrainei. De asemenea, Regele Ferdinand saluta succesul obţinut de armata română în tripticul Mărăşti – Mărăşeşti – Oituz într-un mod original, adresându-se soldaţilor, astfel: „Vitejia ce aţi arătat până aici îmi dă dreptul să privesc cu încredere în viitor, căci luptăm pentru bunurile noastre cele mai sfinte şi cauza noastră este justă, de aceea, biruinţa trebuie să fie a voastră”.

Concluzionând, eroismul soldaţilor români în triunghiul morţii din vara anului 1917, a fost fără egal în analele primei conflagraţii mondiale a civilizaţiilor, Mărăşti – Mărăşeşti – Oituz  fiind considerate cele mai importante succese ale Antantei, fapt ce a generat admiraţia şi motivat gratitudinea personalităţilor de marcă ale vremii, ale comandanţilor din ambele tabere şi ale mijloacelor de informare în masă.

 

Surse:                                               

-Mihail Sadoveanu, File însângerate. Povestiri şi impresii de pe front, Iaşi, 1917;

-Alexandru Ioaniţiu, Războiul României (1916 – 1918), vol. I, Tipografia Geniului, Bucureşti, 1928;

-Colonel Bujac, Campagnes de l’armée roumaine 1916-1919, Paris, 1933;

-General G. A. Dabija, Armata română în războiul mondial 1916 – 1918, vol. IV, Bucureşti, 1937;

-Edgar Rădulescu, Bătălia de la Mărăşti, în „Analele  de Istorie”, an XIII, nr. 3, București, 1967;

-Augustin Deac, Luptele din vara anului 1917 în aprecierea contemporanilor, în „Revista de Istorie”, nr. 7, București, 1977;

-Paul Oprescu, Marile victorii româneşti din 1917 în contextul relaţiilor politice şi militare cu aliaţii, în „Revista de Istorie” , tomul 40, nr. 7, București, 1987;

-Constantin Antip, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. O epopee a istoriei naţionale şi universale, în „Magazin Istoric”, XXI, nr. 8, București, 1987;

-G. Maitland-Edwards, L. Hetzer, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz – noi mărturii străine: Pregătiţi să reziste până la ultima picătură de sânge”,  în „Magazin Istoric”, XXI, București, 1987;

-Glenn Torrey, General Henri Berthelot and Romania. Memoires et correspondance 1916 – 1919, New York, 1987;

– General Henri Berthelot, Jurnal şi corespondenţă 1916 – 1917, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ghe. I. Florescu, Iaşi, 1997;

-Dan Berindei, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – momente memorabile de eroism, în Academica, nr. 10, Bucureşti, 1997;

-Gheorghe Romanescu, Tripticul vitejiei româneşti: Mărăşti – Mărăşeşti – Oituz, în „Revista de Istorie Militară”, nr. 3, București, 1997;

-Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, Ofensiva de vară – Mărăşti 1917 – , Bucureşti, 1999.

 

Prof.dr. Cornel Mărculescu