Și în situații de restriște, românul a știut să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, absolut necunoscuți, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară. Direct din tranșeele războiului pentru Întregirea Națională (1916-1918), soldatul a reușit prin bunul său simț românesc să-și exprime prin versuri cuvântul doinit, adevărul despre bucuria, simțămintele, revolta, ura sau dragostea, sentimente izvorâte din nevoia de a se face auzit.
Cert este că astfel de poezii se regăsesc pierdute prin diferite dosare ale Arhivelor Militare Române printre importante rapoarte, ordine de zi sau jurnale de operații ale diferitelor unități militare, dar care au fost meticulos arhivate de către Serviciul de Informații al Armatei Române.
Mărășeștii
Boarea serii lin se lasă
Peste ramuri de arin
Și zefirul printer Frunze
Își îngână al său suspin.
În potop de raze luna
Se oglindă în izvor
Doarme nufărul pe unda
Ce se leagănă ușor.
Teii își scutură-ncet floarea
Sub suflări calde de vânt
Și ca fulgul de zăpadă
Se așterne pe pământ.
E tăcere-n toată firea
Chiar pe dealul cel de fag
A murit bătrâna doină
Într-un dor de mult pribeag.
Doar castelul singuratic
Ce se-nalță mândru-n plai
E în zarvă, în mișcare
Veselie și alai.
De trăsuri e plină curtea
Și de cai și surugii
Și-năuntru se aude
Chiote de bucurii.
Cine-n scumpa Românie
Cotropită de barbar
Și-a șters lacrima și râde
Golind cupa de nectar?
Într-o sală spațioasă
Cu décor de mare preț
Stă dușmanul cel mai aprig
Generalul cel isteț.
A uimit o lume-ntreagă
Și acum bea înflăcărat
Urzind mii și mii de planuri
De un success apropiat.
Stat Majorul îl privește
Și-l adoră ca pe un zeu
El simțirea și-o îmbată
Vinul curge tot mereu.
Generalul se ridică
Face-un gest…Toți împietresc
Ca s-asculte adunarea
Ei urechile ațintesc.
Ofițeri din oastea mândră
A germanilor vestiți
Voi ce-ați cucerit o lume
Semi zei nebiruiți,
Ascultați! Pământul iată
Al Românilor neghiobi
Vreau să fie al meu cu totul
Și Românii lui toți robi!
Am zis „Vreau” și știți voi bine
Că ce vreau așa va fi
Eu sunt Mackensen ,,se știe
Și în veci de veci s-o ști
Mai la Nord nu mult de-aicea
La al Moldovei pământ
Grâne, vin, femei frumoase
Din belșug acolo sunt.
Ura,ura! La Moldova
Strigă toți înflăcărați
„Un ospăț la Iași să-i tragem
La Tecuci! Ba la Galați”
Generalul iarăși face
Semnu să tacă și apoi
Încruntându-și fruntea aspră
Spune planul de război.
Peste două sau trei zile
Voi porni la luptă eu
Și în calea mea zdrobi-voi
Chiar de-ar sta și Dumnezeu.
Ura, ura! Să trăiască!
Strig-un fiu al lui Arpad
Până în cinsprezece zile
Să beau vin la Petrograd!
Veselia se-ntețește
Râd bacantele cu zor
Și orgia își arată
Golul batjocoritor.
Zorii zilei se arată
Triști cu sufletul român
Sus pe culmea înverzită
A stejarului bătrân.
Aurora își întinde
Aura-i mantie acum
Peste codrii, peste munte
Și peste ne-ntorsul drum.
Craiul zilei se ivește
Stând în groapă până-n brâu
Și zefirul lin adie
Printre lanul cel de grâu.
Rândunelele prin aer
Se ridică ciripind
Pe pământ sunt numai lacrimi
Mame torc fuior plângând.
Înspre zarea crenelată
A Moldovei tot privesc
Doar se vor vedea pe-o culme
Tricolorul românesc.
Luni întregi numai în lacrimi
Înecat-au a lor bun
Tot torcând pe fus blestemul
Împăratului nebun.
Ca un șarpe de cristale
Strălucește-n unde vii
Falnicul hotar „Siretul”
Româneștilor câmpii.
Cot la cot, mână de mână
Stau de veghe ai țării fii
Încruntați cu arma-n mână
Gata în foc chiar ar sări.
Zile, nopți fără odihnă
Peste capul lor trecu
Lupte crunte-nverșunate
Cu dușmanul se bătu.
La un semn toți voinicește
Își strâng armele la sân,
Le e dor de bătălie
Și la tânăr și bătrân,
Sub un nor mărețul soare
Se ascunde îngrozit
Căci din tabăra dușmană
Tunul cel nebiruit
Varsă foc pe nări și urlă
Urlă, urlă tot mereu
Tunul se ridică-n zare
De nu-ți vezi nici trupul tău.
Se cutremură pământul
Sar și stâncile în sus
Râul aspru clocotește
Ce a fost viu parcă s-a dus.
În tranșeele surpate
Calmi cu gândul oțelit
Stau Românii și socoate
Focul cel nepotolit.
Mai apoi tunu-ncetează
Și în fața lor apar
Rânduri, rânduri, mii și sute
Ce se apropie și sar.
Arma începe să trosnească
Trag Românii cu mult foc
Glonțul lor în plin izbește
Cad dușmanii sute pe loc.
Cu figura-ntunecată
Și cu corpu-ncovoiat
Se aruncă cum o fiară
Se aruncă spre vânat.
Armele se-ncrucișează
Săbiile se ciocnesc
Coifurile sar în lături
Undele se înroșesc.
Capetele zboară-n aer
Creierii țâșnesc pe jos
Mâinile însângerate
Luptă fără de folos.
Urletele de durere
Se-nalță ne-ncetat
Vai ce groaznic e Românul
Când el e înfuriat.
Și în culmea-ndepărtată
Generalul lor vestit
Cu binoclu-n ochi privește
La măcel, mai îngrozit.
La așa împotrivire
Niciodată n-a gândit
Dar se bizuie pe arme
Pe ostașul lui iubit.
Nu se poate, nu se poate
Sunt puțini Români de tot
Noi de zece ori cât dânșii
Într-altfel nici nu socot.
Zice el ștergându-și fruntea
Inundată de sudori
Și privind spre luptă
Îl cuprind mii de fiori.
Ca gonită de furtună
Oastea lui fuge-napoi
Și în urma ei, Românul
Mână turmele de oi.
Noaptea mantia-și scoboară
Peste câmpul înroșit
Și în zare Mărășeștii
Dorm un somn mult fericit.
Vaietele disperate
A rănitului căzut
Tot mai falnic se ridică
Într-un dor necunoscut.
Luna palidă-și revarsă
A ei raze argintii
Peste sângele ce luce
Ca rubine în câmpii.
Zece zile se luptară
Bieți Românii cu avânt
Pân s-a stins oastea dușmană
Ca și fulgerul dus de vânt.
Zece zile adăstară
Strângând armele în mâini
Hoardele ce se aruncară
Ca și haitele de câini.
Zece zile, zece zile
Zi și noapte s-au jertfit
Printr-o pagină de aur
Pentru un vis de împlinit.
Într-o casă ruinată
Pe un pat fără așternut
De trei zile în spasm se zbate
Un sărman necunoscut.
El e Mackensen ne-nfrântul
Cel de astă dată-nfrânt
Sutele de mii de oameni
Ce le-a adus înspre mormânt.
Făr de nicio recompensă
Conștiința i-o frământ
Și-ațintește-n gol privirea
Fără a zice un cuvânt.
Vede o umbră-ngrozitoare
Care vine spre ferești
Și aiurat și-ascunde fața
Îngânând „Oh, Mărășești!”
Scrisă de mine cu suflet de oștean, sublocotenent Mircea Mărcoiu, din Regimentul 40 Infanterie Călugăreni.
Surse: Arhivele Militare Române
Prof.dr. Cornel Mărculescu
