”Cele zece categorii de cuvinte”

Partea întâi: ”substantivul”

În articolul precedent am vorbit despre cuvântul … ”cuvânt”. Spuneam că acesta este, conform dicționarului explicativ al limbii române, ”unitatea de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens … și a unui complex sonor”. Am vorbit și despre ”morfologie” ca ”studiu al formelor”. Aș completa, astăzi, definiția cuvântului, adăugându-i și ideea de ”formă”. Astfel, acesta este ”unitatea de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unei forme, a unui sens sau a unor sensuri și a unui complex sonor”.
Astăzi, am ales să vorbesc despre cuvântul ”substantiv”, care este una din cele zece părți ale vorbirii folosite în gramatica limbii române. Câte degete avem la mâini, atâtea părți de vorbire avem!
Dicționarul explicativ al limbii române îl definește ca fiind ”partea de vorbire care denumește lucruri, ființe sau noțiuni abstracte și care se modifică, în cele mai multe limbi, după număr și caz”.
Bescherelle precizează că ”substantivul permite desemnarea unei ființe sau a unui obiect. În general este precedat de un determinant (articol), împreună cu care formează un grup nominal”. Dacă în limba franceză articolele pot fi doar precedente, în limba română acestea pot fi și succesive substantivului, alipindu-i-se sub formă de articole hotărâte. Ați făcut vreodată legătura dintre cuvântul ”hotărât” și cuvântul ”hotar”?
În gramatica lui H. Tiktin, substantivul este definit ca fiind ”o vorbă care numește o ființă (însuflețită), un lucru (neînsuflețit) sau o stare. De exemplu: om, vulpe; sobă, zi; răcoare, bunătate”.
Dar de unde provine cuvântul ”substantiv” din punct de vedere etimologic? Explorându-l, ajungem la cuvântul franțuzesc ”substantif” și, ulterior, la cuvintele latine de ”substantivus” sau ”substantia”, care înseamnă ”substanță”. Mergând mai departe în căutarea rădăcinii cuvântului ”substantia” ajungem la cel de ”substare”, care înseamnă ”a sta dedesubt”. Acesta este din prefixul latinesc ”sub”, care înseamnă ”dedesubt” și din verbul ”stare”, care înseamnă ”a sta în picioare, a se ridica”, adică a fi compus din materia din care suntem alcătuiți și care ne înconjoară. Substantivul exprimă, deci, ceea ce are substanță, ceea ce este substanțial, desemnând ființe și lucruri pe care le putem atinge, care există în natură. Orice are substanță, este desemnat printr-un substantiv. Interesant este că sfera înțelesului cuvântului substantiv a fost extinsă și la stările mai eterice, stări de neatins cu ajutorul simțurilor noastre, dar construite cu ajutorul inteligenței și al imaginației.
Pe data viitoare!

Constantin Teodor Cernat

Bibliografie:
Beschrelle, nouvelle édition. La grammaire pour tous.
Gramatica română. Etimologia și sintaxa. Ediția a treia revăzută de I.-A. Candrea, 1945. H. Tiktin.
„www.dexonline.ro”
„https://www.dictionnaire-academie.fr”
„https://fr.wiktionary.org”
„https://www.etymonline.com”