OCUPAŢIA LOCUITORILOR 

Din însăşi plăsmuirea pământului, din fertilitatea solului şi bogăţia subsolului reiese ocupaţia sătenilor din Racoviţa:

Munca noastră roditoare

Să ne fie sfântul ţel,

Lan de aur pe ogoare

Să cosim cu braţ de-oţel.

Deci vom avea în majoritate iubitori ai gliei strămoşeşti, agricultori, plugari. De minune se potriveşte:

Cu plăvanii de la jug

Port în ţarini greul plug, hăi, hăi;

Dragi mi-s boii, câmpul drag,

Brazde-adânci de-a lungul trag, hăi, hăi!

Mulţi din locuitori au un inventar agricol destul de însemnat. Nici celui mai nevoiaş nu-i lipseşte plugul sau grapa, în cele mai fericite cazuri, din fier. La fel, vitele necesare: cai sau boi. În sat există semănătoare de grâu şi de porumb. Nu există tractor şi maşină de treierat, pe care le împrumută de la Bucşani. Cu timpul, prin asociaţie, sperăm să le avem.

Pădurea de stejar a determinat pe mulţi să se ocupe cu lemnăria, cu dulgheria şi tâmplăria. Nu degeaba-i cântecul:

Frate, frate, din stejar

Lasă-mă să tai un par,

Să-mi fac osie la car!

Ori „Codru-i frate cu românul”:

Voios parul ţi l-aş da

Dac-ai face tu din el

Buzdugan de voinicel…

De la cioplitorul în lemn, de la fasonatul lemnului pentru foc sau pentru poduri, traverse necesare CFR, bârne şi grinzi pentru case şi până la mobila cea mai fină, găsim meseriaşi în această direcţie mulţi şi pricepuţi. În fruntea lor stă meşterul Matei Cerchez, urmat de Gheorghe Năstase, Gheorghe Ştefan, Florea Grigore, stan Tâmplaru şi alţii. Ne lipseşte croitorul. Un singur cizmar bun, Gheorghe I. Dumitrache, şi 2-3 cârpaci sunt de ajuns pentru un sat ca al nostru.

Mai avem un singur nenoroc. Fierarul nu-i din localitate. Aşa cum îi e viaţa ţiganului neregulată, multe din neajunsurile plugarilor nu sunt făcute la timp. Meşterul „Trandafir”, renumit în călitul fierului şi potcovărie, a murit. Anul acesta o fiică a lui s-a măritat cu un fierare şi drept zestre are „vadul”, cleştele şi pila, nicovala şi pe „Bila” (aşa o cheamă pe fiica lui Trandafir). Deci nu ne putem plânge de ciocnituri şi pufăituri.

Varul alb, ales din albia râului Ialomiţa şi ars în varniţele hăbenarilor, cărămida lui Ioniţă Venete şi Ştefan Marinescu, amestecate cu nisipul mărunt şi lucitor, dau de lucru zidarilor: Matei Cerchez cu fiii, Aurel I. Florea, C. Tâmplaru, Florea St. Grigore cu fiii, Gheorghe Năstase, Stan Tâmplaru, Gheorghe Ştefan şi alţii. Aşa că meşterul zidar, plin pe şorţ cu var, îl găsim şi în Racoviţa. Casele încăpătoare şi estetice făcute după moda zilei sunt lucrate cu multă măiestrie de cei de sus. Sunt aşa de buni meşteri, încât şi în alte sate mâna lor a lăsat urme. Casele şi prăvăliile din Comişani şi mai ales Bucşani, unde banul a fost investit în locuinţe, sunt făcute de meşteri zidari din Racoviţa. Sobarii sunt tot din acest sat. Ioniţă Polizache, zis „Budică”, zideşte sobe călduroase şi se simte tare mândru când alături de soba de bucătărie i-ai încredinţat să fac şi o sobă de colţ cu olane.

Foarte încântaţi suntem când găsim şi urmaşi ai lui Barbu Lăutarul. Din ţigănie s-au ridicat viorişti, cobzari şi ţambalagii, de talia lui I. Pipera, N. Haralambie, Paraschiv, Mircea Cavaiac, Amuzică, Ion Cavaiac, Budălău, C. Polizache, care au înveselit cu cântecele lor aceste sate, ducând şi mai departe renumele de buni muzicanţi. Vara la Sinaia, Azuga şi Buşteni, orchestra lui Pipera era obiectul de atracţie al vizitatorilor din sus-numitele localităţi, care pe lângă frumuseţile naturii gustau şi din dulceaţa muzicii lăutarilor din Racoviţa. Nu mai vorbim de petrecerile localnicilor, de serate, baluri, onomastice şi nunţi, când vioara lui Pipera, ţambalul lui Aurică şi contrabasul Marinei te făceau să uiţi necazurile şi să iubeşti viaţa.

Am putea spune că sunt chiar prea mulţi muzicanţi. Nu putem spune însă că avem croitori. Hainele sunt lucrate în Băleni şi Bucşani. Avem în schimb destule croitorese, lucru foarte explicabil. Mai toate tinerele când se mărită, printre altele, trebuie să aibă maşină de cusut, la care să ştie să coasă cel puţin un petec. Găsim în sat peste zece croitorese, care mai de care în stare să lucreze rochii „pretenţioase”, mai ieftine ca la oraş sau în împrejurimi. Se simte nevoia unui croitor şi se simte nevoia ca şi pe timpul iernii să se îndeletnicească cu diferite lucrări de pe urma cărora să aibă câştig, întrebuinţând în acest fel timpul în mod raţional. Lucrul n-ar fi greu. O rogojină, o perie, o mătură sau o coacă de unealtă ar spori venitul zilnic, ar alunga urâtul în nopţile lungi de iarnă şi ar ridica standardul de viaţă al locuitorilor.

Îndeletnicirile practice sunt pe punctul de a intra pe făgaşul cel bun.

Comerţul

Nici în privinţa comerţului, Racoviţa nu se poate neglija şi aprecia. Prăvălia răposatului Dumitru Georgescu a fost şi este pildă de ce înseamnă un comerţ cinstit, o adevărată îndrăgostire de meserie. Încărcată şi aprovizionată cu toate articolele de băcănie, fierărie, manufactură şi băuturi, a stat ani de zile în mijlocul satului deschisă şi cercetată. Se vindea mult şi ieftin. Prin moartea lui a murit comerţul în mare, în „en gros”, dar n-a murit deprinderea lăsată moştenire fiilor săi, trimişi la învăţătură, dar care şi azi o păstrează ca pe o sacră datorie faţă de tatăl lor şi negustorul din Racoviţa, „Domnul Dumitru”, cum îi spun şi acum sătenii.

Încă două prăvălii, aşezate la cele două intrări în sat, prăvălia lui C.A. Mocanu şi a lui Ion Tache, umplu golul şi aprovizionează populaţia acestui sat. Câţiva locuitori, după modelul vecinilor noştri, căzăcenii şi brăteştii, au început să facă comerţul ambulant de gaz, poate atraşi de câştig sau de faptul că marfa o dau în trampă schimb pe schimb, pe porumb, prin Vlaşca şi Ilfov, ca apoi să vândă porumbul cu un nou câştig.

Prof. dr. Cornel Mărculescu