ORIGINEA SATULUI RACOVIŢA-Partea III a

VIAŢA ECONOMICĂ

Agricultura
Un sat ce se îmbină între deal şi câmpie, cu pădure seculară şi lăstar de stejar, cu pământ bun pentru agricultură, cu grădini de zarzavat şi pomi, înconjurat de vii direct producătoare, situat în apropierea regiunii petrolifere „Bucşani”, în stare să trăiască cu totul neatârnat de alte sate, adică să producă între hotarele lui tot ce-i trebuie pentru deplina mulţumire a tuturor locuitorilor, va avea o mulţime de izvoare de bogăţie. astfel, tovarăş nedespărţit al omului, pământul va permite locuitorilor să se ocupe cu agricultura. Cele mai răspândite semănături sunt în primul rând ale cerealelor: grâu, porumb, orz şi ovăz. Grâul, cereala cea mai de preţ şi cea mai mult cultivată, fiindcă dă pâinea albă şi hrănitoare, semănat pe „Boereasca”, dă cele mai bune rezultate. Au fost ani când a produs peste 100 d.dal la pogon. Porumbul, care are atâta nevoie de ploaie, şi-a găsit locul potrivit. „Lunca” cu pământul afânat şi îmbibat cu apă, ca un burete, dă posibilitatea locuitorilor să-şi cultive porumb, din care să-şi prepare hrana de toate zilele, mămăliga. „Bălana”, locul spălat de ape, este prielnic semănăturilor de primăvară, în special ale ovăzului şi măturilor. Pe o întindere mai mică se cultivă orzul, care ţine locul porumbului în alimentarea păsărilor, a porcilor şi a cailor. Pentru completarea nutreţului se seamănă pe o scară întinsă plante de nutreţ, în special lucernă, care durează între 5-7 ani şi dă pe vară 3-4 coase, când timpul este ploios.
Nici dughia şi meiul nu sunt neglijate, pentru hrana cailor şi seminţele lor bune pentru păsări. Nu mai vorbim că „braga rece” pe care o fac câţiva bulgarii din Băleni se face din meiul produs de racoviţeni şi vândut apoi acestor mici negustoraşi.[ Ibidem, f. 414.] Influenţa sârbească a făcut ca racoviţenii să-şi formeze grădini de zarzavat. Sunt renumite grădinile locuitorilor Dumitru D. Constantin, zis Eparu, şi Toma Drăgulescu.
Cartofi, varză, ceapă, usturoi, ardei, pătlăgele roşii şi vinete se cultivă în toate grădinile care au norocul să se întindă pe lângă apele pârâului Racoviţa şi Valea Grecului. Nu există casă de gospodar care să nu-şi aibă grădina de legume şi zarzavat. Ceva mai mult, au început să-şi producă singuri răsadurile în răsadnice calde şi reci.
În ultimul timp, dând bune rezultate şi fiind încurajată, cultura oleaginoaselor a început să se întindă pe o scară mai mare. Majoritatea locuitorilor seamănă o jumătate de pogon cu floarea soarelui, din care iese uleiul atât de necesar în vremurile de azi. Atât de mult sunt îndrăgostiţi de această cultură, că se duc cu sămânţa la fabricile din Văcăreşti sau Titu pentru a le extrage şi rafina seminţele. Nu-i vorbă că şi câştigul este mare. Pe lângă îndestularea casei, pe lângă gogoşile prăjite în ulei, prisosul îl vând pe un preţ destul de ridicat. Ce bine ar fi dacă în locul hibrizilor ar pune floarea soarelui! În loc de damigene cu vin şi ţuică, să vezi damigene cu ulei limpede şi bun pentru gătitul mâncărilor.

Creşterea vitelor şi a păsărilor
Având un pământ aşa de bun pentru agricultură, având fâneţe naturale şi artificiale, stăpânind un islaz de peste 300 ha, săteanul şi-a dat bine seama că „numai cu vitele se scoate sărăcia din casă”. În felul acesta, fiecare gospodar va avea, pe lângă vaca cu lapte, 10-15 oi, porci şi păsări multe.
În sat sunt mulţi locuitori care trăiesc ajutaţi de vitele de muncă, boii şi caii. Cărăuşii, în majoritate având cai, şi-au îmbunătăţit rasa prin apropierea de depozitul de remontă din Comişani.[ Ibidem, f. 415.] De unde numele de „Eparu”, dacă nu din creşterea acestor animale? Şi apoi, câte premii nu a luat la expoziţiile zootehnice familia D. Georgescu, cu tipurile alese de cai? Înşişi feciorii d-lui „Dumitru”, cum îl numeau sătenii, au păstrat această dragoste de animale, aşa că vom găsi şi azi la Ionel D. Georgescu vaci Zimenthal şi Pindogan, aduse din Bucovina, porci Iok şi Basna, răspândiţi în tot satul, şi calul „Lipiţean”.
Oile umplu câmpul şi sunt o bogăţie în mâna celor vrednici: lâna, laptele, brânza plătesc din destul casa lor. Nu există gospodar care să nu aibă şi porcul de Crăciun; mai mult, purceii vânzându-se cu preţ bun, au obiceiul să oprească purcele pentru prăsilă. sunt în sat peste 30 de scroafe cu purcei. Dacă acestea sunt animalele care cad în grija bărbaţilor, apoi sătencele vara nu se ocupă cu creşterea păsărilor? Da! Sunt puţine sate care să aibă atâtea păsări în raport cu numărul locuitorilor. Găini, curci, raţe, gâşte, bibilici umplu curţile şi toamna pungile cu bani celor harnici. Ceea ce face podoaba islazului şi dă certificat de bune gospodine femeilor este creşterea gâştelor. Mai rar gospodar să nu aibă 10-15 boboci de gâscă şi mai rar copil de 5-6 ani sau babă să nu fi „păscut bobocii”.

Livezile

Nicăieri nu se potriveşte mai de minune pastelul şi versurile poetului:
Faptul zilei se aprinde
Pe a dealurilor frunte
Şi-un râu falnic de lumină
Se revarsă dinspre munte.
Şi într-adevăr. Cât ţine cursul apelor scăldate-n soare „Racoviţă” şi „Valea Grecului”, pe văile lor, cât şi pe terasele lor, se întind livezile naturale, adevărate grădini de flori peste care, din zorii zilei şi până-n seară, se revarsă razele aprinsului soare de vară.[ Ibidem, f. 416.] Oprit în loc de frumuseţea lor, nu ştii ce să admiri. Albul „margaritelor”, roşul liliachiu al „sângelui iepurelui”, „lipiciul”, galbenul „sunătoarei” ori concertul lăcustelor, îngânat de cel al broaştelor. Ce joc de lumini! Ce covor de verdeaţă, pe care se ţes culorile variate ale florilor, minunat persan! Şi când te gândeşti că:
Vin cosaşii veseli
Şi pun rând
Sub a lor coasă,
Câmpul alb răsare verde
Ca o apă luminoasă.
Da. Odată cu venirea lunii iulie, ascuţitul coaselor nemiloase doboară valuri, valuri iarba înaltă până la brâu. Ce întâmplare fericită! Ici, colea, secerătorii ascunşi în bogăţia lanurilor de grâu, aplecaţi şi trudiţi, seceră spicu-nbelşugat al holdei ce se clatină în vânt, iar:
Mai la vale-n cea dumbravă
Cu poiana tăinuită,
Unde umbra pare verde
Şi de flori îmbălsămată,
Coasele sub teaca udă
Zăngânesc răsunător,
Din căpiţă în căpiţă
Răscoviţeanca saltă-n zbor.
Şi de ce n-ar sălta, când ochi de pretutindeni o urmăreşte! „Zor, băieţi!”, „hai, fetelor!”, glas de bătrân ce încurajează, ori „cine greblează ca-n palmă se mărită pân’ la toamnă” – glas de tânăr ce-ntărâtă – se aude din când în când, adevărate strigături în hora muncii plăcute, în soarele cald al lunii lui cuptor, în cămaşa albă şi basmaua roşie, încât aplecată a jos, o crezi un sac de câmp.
Strâns în clăi, fânul moale este adus acasă, clădit în clăi mari, păstrat pentru zilele de iarnă şi cu nesaţ mâncat de vitele care le-au cărat.

Prof. dr. Cornel Mărculescu