SERIAL: DIN ISTORIA SATULUI GEMENEA (JUDEŢUL DÂMBOVIŢA). SCRIERI, MEMORII ȘI DOCUMENTE DE ALTĂDATĂ. EPISODUL XVIII

Locuitorii şi ocupaţiile lor.

Gemenenii sunt, în general, oameni închişi la suflet, şireţi şi bănuitori. În schimb sunt foarte harnici şi pricepuţi la orice treabă. Datorită acestor calităţi, mai toţi sunt oameni cu stare bună, neducând lipsă de nimic. Dumnezeu le-a dăruit un pământ foarte productiv şi ei ştiu să scoată din el venituri frumoase.

Am spus la început că Gemenea este o regiune prin excelenţă pomicolă. Aşadar, ocupaţia de seamă a locuitorilor, care le aduce cel mai mare venit, este pomicultura. Nu există în vatra satului niciun locşor neplantat cu pomi, căci observând rentabilitatea fructelor, au sacrificat până şi grădiniţele de zarzavat, în care au pus 2-3 pomi. Au plantat, de asemenea, şi locurile ce le au mai departe de casă, pe livezile Gruiului, precum şi ochiurile şi poienile de prin păduri. În plantaţiile noi predomină mărul, care s-a constatat că aici îi merge mult mai bine ca prunului, fiind şi mai bănos decât acesta. Şi-au ales speciile cele mai căutate ca: Ionatan, Renete, Parmen auriu, Calvil etc., renunţând la speciile băştinaşe ca: Domnesc, Roşior, Salciu şi chiar la Creţesc, care deşi este o specie foarte delicioasă şi cerută pe piaţă, nu o mai cultivă din cauză că dă prea târziu pe rod. Creţescul dă rod abia la 10 ani după plantare, pe când celelalte specii după 4-5 ani.

Gemenenii fac pomicultură cu adevărat raţională. S-au specializat atât din sfaturile şi exemplele intelectualilor din sat, cât şi din ale echipelor Camerei de Agricultură care au fost trimise pentru stropiri, plantări, tăieri etc.

Mulţi din ei şi-au cumpărat broşuri de pomicultură, s-au abonat la reviste de specialitate. Apoi au fost câţiva tineri care au urmat şcoala de agricultură de la Pucioasa, care venind în sat au răspândit cunoştinţele căpătate în mod practic. Cel mai destoinic dintre aceştia, Nicolae Roman, mort în războiul actual, a înjghebat mici pepiniere de pomi pe la diferiţi oameni din sat. Mii de pomi, formaţi de mâna sa, împodobesc astăzi grădinile satului.

Gemenenii s-au specializat şi în tratarea pomilor, când sunt atacaţi de diferite boli. Aşa mărul şi prunul se îmbolnăvesc adesea de o boală care le atacă frunzele şi fructele, numită „Juzicladium”. Pe frunze se observă atunci mici pete cafenii care tot întinzându-se cuprind tot limbul şi frunzele cad, dând grădinii un aspect trist ca de iarnă. Pe fructe apar de asemenea pete, însă de culoare negricioasă, cu crăpături neregulate în coajă, în care se dezvoltă putregaiul. Apoi şi de mai rămân zdravene printre ele, dacă frunzele au căzut, hrănirea lor nu se mai face în mod normal şi rămân mici şi închircite. Gemenenii au înţeles importanţa stropitului şi cum au observat apariţia bolii stropesc pomii cu soluţie de sulfat de cupru şi recolta este salvată.

De asemenea, s-au specializat şi în culesul, transportul şi păstratul fructelor pentru iarnă, precum şi în aşezatul lor în lăzile în care se duc spre vânzare. Sunt culegători de meserie care sunt plătiţi şi cu 500 lei ziua, plus mâncarea, fiind foarte căutaţi în timpul recoltelor abundente. Din alt sat nu se angajează lucrători, fiindcă nu se găsesc aşa de pricepuţi ca cei de aici. Plata la cules e foarte ridicată, ţinând seamă că la alte munci mai grele, ca de pildă la sapă, se plăteşte numai 200 lei ziua.

Pentru transportat fructele la locul de depozitare folosesc nişte lăzi-grătare, cu stinghiile rare cât să nu poată scăpa printre ele, conţinând 50-60 kg. În aceste lăzi le păstrează şi în timpul iernii, puse una peste alta, cât permite înălţimea magaziei. Stinghiile rare nu permit ca fructele să se înăbuşe. Transportul nu se mai face în căruţe cu troane sau cu gratii, ca în alte părţi, căci în felul acesta fructele trebuie luate de mai multe ori prin mână: din coşul culegătorului, în căruţă, din căruţă din nou în coşuri la descărcat şi iar din coşuri în magazie, lucru ce cauzează fructelor striviri, înţepături şi zgârieturi, răni în care se dezvoltă imediat putregaiul. Apoi, în felul acesta, se face o mare risipă de muncă, căci nu e permis să se toarne cu coşul, ci numai luate cu mâna cu grijă deosebită.

Procedeul e simplu şi se face în felul următor. Se aduc sub pomul de cules atâtea grătare câte trebuie pentru a-l descărca de fructe. Culegătorii pun fructele din coşurile lor de-a dreptul în grătare, umplându-le în aşa fel, ca punând altul deasupra, merele din grătarul de jos să nu fie strivite de fundul celui de sus. Grătarele pline se transportă la magazie pe o căruţă alungită, peste care se pun câteva prăjini groase de lemn verde, de preferinţă de mesteacăn, peste care se pun grătarele suprapuse două câte două, cam 12-14 grătare. Se transportă deci o dată 700-800 kg, în modul cel mai comod, căci prăjinile care suportă greutatea lansează tot timpul mersului ca arcurile unui camion şi nu cauzează fructelor vătămări ca la transportul cu căruţa cu tron sau gratii. În plus, se economiseşte atâta muncă. Am pretenţia de a fi autorul acestui procedeu de transport, pe care l-am recomandat tuturor.

În privinţa magaziilor de păstrat (iernat) s-a constatat că cele mai bune sunt magaziile sau camerele de vârghii, cât mai ridicate deasupra solului, fiind cele mai uscate. Pivniţele şi magaziile de zid joase, oricât de aerisite ar fi, tot au umezeală care favorizează mucegaiurile şi putregaiul. Oricum ar fi, magazia se lasă deschisă, punându-se numai grătare de sârmă la uşi şi ferestre, contra şoarecilor, şi se închid bine atunci când ne ameninţă îngheţatul fructelor.

Fructele păstrate în felul acesta au aspect frumos, „îşi păstrează faţa” şi se vând cu preţ. Gemenenii, iniţiaţi în aceste taine ale conservării fructelor şi ademeniţi de câştiguri mari, fără prea multă osteneală, s-au transformat în negustori de fructe, cumpărând toamna, la cules, fructe de prin satele vecine, pe preţuri derizorii, şi vânzându-le cu preţuri mari, treptat, până prin luna mai. Anul acesta s-au cumpărat, la cules, fructe comune cu 20-30 lei kg şi cele mai bune cu 50-60 lei şi s-au vândut respectiv cu 200 şi 400 lei kg.

Grădinile cu pomi sunt bine îngrijite. Majoritatea sunt împrejmuite pentru a feri pomii de stricăciunile vitelor.

Toamna, aceste grădini se ară, iar primăvara se grăpează. Pe sub pomii mari, unde locul este umbrit, se seamănă de obicei plante furajere anuale ca: ovăz, borceag, măturică, porumb de nutreţ etc., iar în cele cu pomi mici se seamănă prăşitoare.

La aratul grădinilor cu pomi se întrebuinţează trei oameni la plug, pentru a nu fi loviţi pomii

Alte ocupaţii ar mai fi creşterea vitelor, care nu se face însă în mod raţional. Cei mai înstăriţi au câte doi boi, cu care îşi fac toate treburile casei. Primăvara şi toamna, se întovărăşesc câte doi, „îşi bagă în plug” ca să poată ara cu patru vite. Numai cine are boi voinici şi bine hrăniţi abia poate ara în doi, fiindcă locurile sunt tari şi în pantă.

Casa unui gemenean înstărit unde au venit lucrătorii la plată în zi de sărbătoare[ Casa există și astăzi în satul Gemenea-Brătulești și a aparținut învățătorului Ioan N. Marinescu (N. Ed.)]

Numai puţini se mai duc în timpul verii la muncile agricole din regiunile de şes. Se împacă însă foarte greu cu clima şi apa caldă de acolo.

Câţiva sunt vânători autorizaţi, dar sunt foarte mulţi care vânează fără permis. Aceasta este însă o ocupaţie secundară şi pentru unii, şi pentru alţii.

Grupuri de vânători şi bătăioşi înainte de începutul vânătorii

Gemenea fiind înconjurată de păduri întinse care se leagă chiar cu cele de la munte, are foarte mult vânat. În toamnele târzii, când în pădure sunt ghindă şi jir, coboară aici cârduri de mistreţi. Ba şi ursul a fost observat, (atras) venit aici după fructe. Nu mai vorbim de vânatul mic, iepuri şi vulpi, care-ţi ies în cale la tot pasul. Aceasta a încurajat mult braconajul. Las’ că pentru iepuri n-ar trebui nicio ocrotire în (aceste) regiunile pomicole, unde fac adevărate dezastre. Personal am constatat că un singur iepure a ros într-o noapte 120 pomi, în al treilea an de la plantare. Mulţi din ei s-au uscat, iar alţii se rupeau din locul ros, unde prinseseră uscătură. Pomicultorii au mare grijă ca toamna, înainte de îngheţ, să facă apărători la tulpini, din hârtie, beţe sau coceni de porumb. Orice fel de mânjire iepurii nu o ţin în seamă.

Se organizează aici vânători mari „cu bătaie”, adică cu oameni care să scotocească crângurile şi pădurea, pentru a scorni vânatul. Acesta are anumite locuri de refugiu, pe care vânătorii ştiindu-le, se aţin în calea lui, bine adăpostiţi. Aceste locuri de pândă se numesc ţiitori.

Vânătorii se ceartă câteodată pentru ţiitorile cele mai bune, deşi vânatul împuşcat tot frăţeşte se împarte.

În Gemenea, unde sunt foarte mulţi pruni, se fabrică şi multă ţuică. Când recolta este bună, e o activitate febrilă la culesul lor. Copiii cât de mici, precum şi bătrânele neputincioase sunt întrebuinţaţi la acest lucru, fiindcă munca este uşoară.

Prunele nu se culeg, propriu-zis, afară de cele care se trimit spre vânzare, ci se adună de pe jos. Când prunele sunt bine coapte, cad ele sau le scutură oamenii cu mâna sau cu prăjina şi apoi sunt adunate şi duse la buţi sau căzi pentru fermentare.