La rândul lor, autorităţile de la Paris erau nemulţumite de creşterea cu 30% a importurilor din România (în anul 1986), în timp ce companiile franceze şi-au văzut diminuate livrările de produse pe piaţa românească, astfel încât doar 29,8% din valoarea exporturilor româneşti în Franţa fusese acoperită cu vânzări de produse franceze în România, iar pentru anul 1987 se estima că rata de acoperire urma să fie şi mai mică (21%). Situaţia înregistrată în balanţa de plăţi dintre cele două ţări, puternic dezechilibrată în favoarea autorităţilor de la Bucureşti, a constituit unul dintre subiectele menţionate de directorul adjunct Régis de Bélenet în discuţia cu ministrul-consilier Valeriu Tudor (Paris, 10 februarie 1987). Totodată, reprezentantul Ministerului francez de Externe a insistat pentru stabilirea unor contacte directe între companiile franceze şi întreprinderile româneşti – probabil pentru ca directorii români să cunoască nemijlocit ofertele de produse franceze şi să solicite aprobarea autorităţilor de la Bucureşti pentru achiziţionarea lor.
În privinţa cazului „România – Citroën”, opinia autorităţilor de la Paris era greu de schimbat. Societatea mixtă se confrunta cu probleme grave deoarece volumul de producţie stabilit de ambele părţi nu fusese atins, iar autovehiculele fabricate la Craiova aveau probleme de fiabilitate din cauza calităţii extrem de scăzute a pieselor şi subansamblelor realizate în România – punându-se în final sub semnul întrebării rentabilitatea întregii investiţii. În plus, preţurile subansamblelor importate din Franţa au crescut mereu şi, conform contractului, „PSA Peugeot-Talbot Citroën” a decontat toate cheltuielile făcute cu subansamblele respective utilizând fondurile obţinute din vânzarea automobilelor „Oltcit” pe diverse pieţe.
Fostul ministru Ştefan Andrei, care în anul 1989 avea ca sarcină din partea lui Nicolae Ceauşescu să supravegheze şi să controleze modul de derulare a operaţiunilor comerciale de export ale României, a afirmat la 19 decembrie 1990, în jurnalul personal pe care l-a avut în închisoare, că el a „considerat o idioţenie legea iniţiată de Ceauşescu (în aprilie 1989 – nota P. Opriş) de a interzice recurgerea la credite (contractarea unor credite financiare, oferite autorităţilor române de diferite bănci, mai ales din Occident – nota P. Opriş), deoarece nu orice credit este un lucru rău. Depinde dacă iei credit pentru a bea şi a mânca banii, pentru a face un gard sau pentru a cultiva o vie, aşa cum am văzut într-un afiş de la primăria din Livezi, care făcea reclamă unei bănci rurale. Şi-apoi, de ce să nu beneficiezi de dobânda mai redusă a unui credit obţinut pentru importuri, de exemplu, în construcţia de maşini? Mulţi importatori de confecţii româneşti beneficiau de plata la 60 ori 90 de zile, cu dobânda inclusă sau nu în preţ, iar noi exportam utilaje pentru obiective complexe, cu dobânzi sub dobânda pieţei”. Fostul ministru al Afacerilor Externe a devoalat astfel că, pentru a vinde propriile produse pe diferite pieţe, reprezentanţii comerciali ai statului român şi ai fabricilor din ţară încheiau contracte care permiteau amânarea achitării mărfurilor furnizate de partea română. În felul acesta, în documentele care erau prezentate lui Nicolae Ceauşescu se precizau toate stocurile de produse finite destinate exportului, inclusiv cele care urmau să fie plătite de partenerii comerciali străini după primirea mărfurilor respective. O parte din acele produse se vindeau cu mare dificultate la preţurile dorite de reprezentanţii fabricilor din România şi, pentru a nu rămâne cu acestea pe stoc, se utiliza pe scară largă procedeul menţionat de Ştefan Andrei în jurnalul său.
VA URMA
Dr. PETRE OPRIS
