SERIAL: DIN ISTORIA COMUNEI BUCŞANI. ÎN MEMORIA DASCĂLILOR NOŞTRI: FILE DE MONOGRAFIE (XIV)

Post published:11 aprilie 2024
Post category:SERIAL

BISERICA

Biserica lui Hristos, Biserica neamului nostru, „Piatra cea din unghi”. Temelia spirituală a statului a fost totdeauna, prin credinţa şi nădejdea ce avem în ajutorul lui Dumnezeu în lupta cu nevoile şi greutăţile vieţii, pârghia şi toiagul care ne-a susţinut şi ne susţine să ne trăim viaţa, să înfrângem obstacolele ce ni se pun în cale, să ne realizăm ţelurile, să ne împlinim destinul nostru.
Ea, prin marile şi adâncile principii morale, a fost în trecut, este azi şi va fi de-a pururi călăuza oamenilor pe calea faptelor bune, sfătuitorul bun şi înţelept care ne va povăţui, oprindu-ne de la cele rele şi îndemnându-ne la cele folositoare nouă şi semenilor noştri.
Biserica a fost, este şi va fi de-a pururi cârmuitorul oamenilor pe drumul cinstei şi curăţeniei morale.
Ea nu a însemnat numai ziduri, icoane, coruri, lumânări, clopote, slujbă. A fost, este şi va fi: „dragoste”; „Dragostea-i de la Dumnezeu şi Dumnezeu e în dragoste”, jertfă, milostenie, trudă, curăţenie sufletească. Nu în zadar a spus domnul mareşal Antonescu, în apelul către slujitorii altarelor româneşti: „Oriunde trăieşte un suflet, un suflet curat, acolo este un altar al Dumnezeirii”.
Pentru ca biserica să radieze, să lumineze, să încălzească, să adăpostească cu folos pe cei ce înaltă rugăciuni, satul a aşezat-o în mijlocul lui pe un dâmb, pe o ridicătură de pământ, ca în jurul ei să se strângă, pentru a fi feriţi de viforul ispitelor, întocmai cum puişorii se strâng în jurul mamei lor. Nu degeaba a aşezat-o aşa. Roadele-i se văd; căci:
La bisericuţă sus
Mulţi din oameni s-au şi dus
Şi pe drum se duc mereu.
„Toate drumurile duc la Roma”. La noi, toate drumurile duc la biserică şi se încrucişează la biserică. Ori de unde ai veni, dinspre Comişani, Bucşani sau Cazaci, vei zări înlănţuindu-se spre a fi văzută printre salcâmii ce o împresoară şi o apără de viforniţa păgână, bisericuţa satului nostru.
Nu-i arătoasă, nu-i chipeşă, dar aşa micuţă, modestă şi tăcută, stă de strajă neadormită, încălzind sufletele drept credincioşilor, ortodocşi.
Zidită din cărămidă, în formă de corabie, cu două turle, învelită cu tablă galvanizată, având hramul Sfintei Treimi şi pe frontispiciu „Ochiul cel neadormit”, are următoarea pisanie: „Această sfântă biserică s-a făcut din temelie în anul 1806 de Hagi Iane Anastasescu. A doua oară s-a reparat de răposatul Spiridon Socolescu şi în 1890 de locuitorii comunei prin activitatea preotului Dumitru Popescu şi stăruinţa D-lor Dumitru Soare, Duţă, Radu, Gh. Gh. Popa, Stan Mocanu, Oprea Gheorghe, Nicolae Pârlea, Dinu Muşat şi prin ajutorul D-nei Elena I.G. Dalles şi Dimitrie Sombola.
Arhitect: Ion Bălescu, Gh. Ionescu Bucureşti.
1890 luna Noembrie 10”.
Pictura, mai nouă decât biserica, nu este o pictură în frescă sau o pictură plastică, ci este opera unui zugrav bisericesc. Un „moş Marin” a pictat cu multă îngrijire actuala pictură. Stanele, aşezate în interiorul bisericii, pe ambele părţi ale zidurilor interioare, sunt lucrate din lemn de brad, fără niciun semn de artă în sculptură. Catapeteasma, lucrată tot din cărămidă, cu două rânduri de icoane, desparte naosul de micul altar, în care poţi intra prin cele două uşi din lemn, pe care sunt pictaţi cei doi arhangheli, Mihail Şi Gavril. La fel, uşile împărăteşti, cu „Buna Vestire”, par a fi şi ele lucrate în timpul din urmă, cu ocazia reparării la 1890.
Alături de biserică se înalţă în partea dreaptă clopotniţa din lemn de stejar. Singurul clopot este de ajuns pentru a vesti credincioşilor chemarea la rugă şi adunarea la marile acte naţionale.
Cimitirul din preajma bisericii, până la anul 1897 a fost la punctul numit în prezent „cămine”, în islazul comunal, în spatele casei lui Nicolae D. Oprea.
În cimitirul vechi, în spatele altarului, se găseşte o cruce din piatră cu o inscripţie veche, aşezată la un mormânt peste care este o lespede din piatră. Pe piatra mormântului scris este: „Aici odihneşte oasele robului lui Dumnezeu Toma Stănculescu născut în comuna Rucăr şi mort la 1864 şi spre pomenire”.
Tot în acest cimitir se găseşte crucea lui Spiridon Socolescu, cu data de 1832. Toma Stănculescu şi Spiridon Socolescu au fost arendaşii acestei moşii.
Altarul credinţei a fost cinstit de veneraţii preoţi cel dintâi Popa Ion, din care se trage neamul lui Tache Popa şi Radu Popa – a fost urmat de preotul Dumitrache Popescu, de la 1870, venit de pe la Nucet, om cu carte şi cu multă osârdie din cele bisericeşti. Din neamul acestui venerabil preot au ieşit cei mai de seamă fii ai Racoviţei: generalul Dumitrescu, inspectorul de poştă D. Dumitrescu şi directorul de bancă Grigore Popescu.
Este urmat de preotul Vasile Gh. Alexe, avocat cu renume în baroul Dâmboviţei, căruia îi ia locul preotul Alexandru Popescu, protoiereul de mai târziu al judeţului Dâmboviţa, care s-a mutat în oraşul Târgovişte din anul 1926.
Deci, biserica a fost onorată şi cinstită de preoţi cu deosebită pregătire şi cu multă demnitate. În prezent, preotul Silvestru Popescu, tânăr şi energic, tipicar şi îndrăgostit de artă, duce mai departe harul şi cinsteşte altarul.
În legătură cu ctitorul Hagi Iane Anastasescu circulă o legendă. Mai întâi de a fi cititor şi logofăt pe moşia lui Scarlat Ghica, a fost pirat şi avea mulţi bani. Vestitul haiduc Radu Anghel venind în Racoviţa, l-ar fi ars cu fierul roşu pentru a-i stoarce aurul, după care Radu Anghel a fost prins, legat şi adus la Târgovişte.
Timp de un secol şi mai bine, biserica a făcut pe oameni să fie mai buni, mai iubitori, mai drepţi, mai cinstiţi, mai muncitori, mai gospodari, datorită slujitorilor ei, care au dat bisericii tot ce Mântuitorul a aşezat la temelia ei, propovăduind şi răspândind lumina în rândurile drept credincioşilor ortodocşi, de secte şi sectanţi nici vorbă.