Gemenea în timpul primului război mondial. Ocupația germană

(1916-1918)

Într-o dimineaţa mama a venit şi ne-a spus că pădurea e plină de oameni cu vite cu ce au putut să ia fiecare, şi că ea se duce să vadă ce mai e la pod. În acea dimineaţă nu se mai auzeau împuşcături. Bunicu’ a însoţit-o şi el pe mama, nu a vrut să o lase singură.

Pe la prânz sau întors şi ne au spus că pe şosea trec în jos coloane de nemţi iar la gârlă alţi nemţi lucrează de zor la construcţia unui pod provizoriu făcut pe căruţe care le rechiziţionase din ambele sate ale comunei.Pe seară doi soldaţi nemţi cereau de ale mâncării arătând la coteţul păsărilor şi la al porcului. Bunicul a vrut să le dea să mănânce, ei au refuzat arătând că nu mănâncă de cât numai carne împuşcată de ei. De altfel, se şi auzeau împuşcături prin sat, fie câte o pasăre scăpată (…) fie câte un purcel care nu fusese bine ascuns. Aceasta era forma de aprovizionare: După împuşcare, pasărea, porcul, sau viţelul se curăţa de păr sau fulgii, se înlătura capul, şi apoi se scoteau şi se înlăturau măruntaiele (…). Carnea bună de mâncat era pusă în spate şi coborâtă la şosea unde erau şi popota sau bucătăriile. După ce au luat ce au putut găsi în sat au început să facă razii şi în pădure unde găseau boi, vaci, porci, oi ect., iar când oamenii au început să se organizeze mai bine ascunzându-şi vitele în fundul codrilor unde era greu de găsit (…), au organizat o administraţie în comună (…) care avea ca sarcină rechiziţionarea vitelor de ori ce fel, precum şi laptele şi ouăle pentru hrana armatelor germane (…). Mai apoi au confiscat ori ce obiect care era fabricat din aramă sau alamă, sau orice alt metal scump. Cum în comună în acea vreme erau foarte multe cazane de fabricat ţuică, aproape toate au fost luate, nerămânând de cât câteva şi acestea la doi trei gospodari curajoşi care au riscat să mănânce bătaie ascunzându-le (…).

Nu au fost scutite nici clopotele de la biserici, abia scăpând unul ici colo unde au fost două, şi unde nu le au putut descoperi, deşi şi pentru unele şi pentru altele cei bănuiţi că au ascuns asemenea obiecte, aveau de îndurat bătăi şi chinuri, unii chiar au murit.

Pentru a exercita cu destulă precizie acţiunea de rechiziţionare a tuturor materialelor şi alimentelor de care aveau nevoe în fiecare comună şi în deosebi la reşedinţa de plasă, au adus nu ştiu de unde un «tălmaci» (translator) care venea cu soldaţii nemţi şi explica femeilor şi bătrânilor, (…), ce trebuia să dea imediat familia respectivă.

Tălmaciul care a funcţionat în comună se numea „Manta Gheorghe” care a venit cam odată cu nemţii şi a plecat tot cam acelaşi timp cu ei. Dacă un vecin avea necaz pe altul era de ajuns să-l pârască lui Manta şi apoi acesta spunea neamţului şi era vai de viaţa celui pârât. Numai că în comuna noastră nu au fost prea multe pârâciuni, oamenii acoperindu-se unii pe alţii, iar când câte unul se punea în slujba nemţilor, apoi era pedepsit (…) cum a fost cazul lui Gheorghe Barbu care a fost delegat, şi în loc să caute când îl lua nemţii prin pădure unde pe unde nu erau vite se ducea unde ascundea oamenii vitele şi le preda nemţilor. Dar acestea au fost cazuri rare. De voie, de nevoie, oamenii au trebuit să se obişnuiască cu noua situaţie creată de războiu; adică: ocupaţie, rechiziţionarea tuturor bunurilor, de către armata germană, trimiterea tuturor celor ce mai puteau fi scoşi din sat cu căruţele şi cu braţele să muncească pentru front. Cu un cuvânt: adevărată robie. De la front nici o veste precisă. Nimai svonuri. Că în cutare sat a venit un soldat, fugit de pe front cu ocazia retragerii; sau că din un tren cu prizonieri sau lagăr a evadat unul sau mai mulţi soldaţi, şi care până va putea ajunge (…) la casa lor şi chiar şi acolo trebuia să stea ascuns, umbla (…) prin păduri, arătându-se numai pe la locuri ascunse, unde oamenii îşi ascunsese agoniseala, unde primeau alimente. (…).

De altfel nemţii nu îi urmăreau decât să-i pună să muncească pentru ei fie-n ţară la noi, fie să-i trimită în Germania. Cazuri de felul acesta a fost foarte dese, de ex.: Mihai I. Stroe, Petre Tincescu şi alţii au fost prizonieri în Germania, Gheorghe Miriţescu şi alţii în Bulgaria etc.

În vara şi iarna anilor 1917-1918 comuna noastră ca şi altele au fost bântuită de o foamete cumplită (…), urmată de un tifos exantematic (…), care a făcut în comună destule victime. Aşa de mare a fost flagelul că administraţia germană a luat măsuri ca să se instaleze spitale în comună în casele oamenilor care erau mai încăpătoare.

Aşa a fost de ex. casa lui Andrei Popescu şi altele. Singurul medicament trimis de administraţia germană era vitriolul pentru desinfectare şi indicaţia de a se consuma usturoi, tot ca un bun desinfectant.

Porumbul care forma hrana de toate zilele a oamenilor lipsea cu desăvârşire deoarece fusese rechiziţionat de nemţi (…). Urma să se aducă din jos de la câmp dar nici acolo nu se găsea (…). Când pomii au început să-şi dea rodul lor, nemţii nu i-au neglijat nici pe ei, ci au poruncit ca fiecare gospodărie cu pomi să predea toată cantitatea de prune la „etapă”, aşa se numea centru de colectare a tuturor produselor de care dânşii aveau nevoie.

Cine se încumeta să fabrice în mod clandestin ţuică din prune, se expunea unui adevărat risc (…). Trebuia să instaleze cazanul de fabricat ţuică în cine ştie ce fund de pădure ca: Valea Perilor, Valea cu Hotaru sau Lacul Ciutei în Florea. Să transporte prunele spre fabricaţie numai în toiul nopţii, şi cât se putea ferit, să nu descopere patrulele nemţilor care în fiecare noapte îşi făcea obişnuita patrulare de control, de Maciu şi de oamenii lui care erau puşi să urmărească toate mişcările gospodarilor.Dacă se întâmpla să se descopere un asemenea caz, apoi prinşii primeau bătae ori chiar treceau pe lumea cealaltă, cazanul, prunele sau chiar vitele erau confiscate.

Acestea erau măsurile pe care administraţia germană le aplica celor care nu respecta ordinele. Pe acea vreme, prunele constituia venitul principal al locuitorilor din comună întrucât cultura mărului şi părului nu era deloc extinsă (…). Alături de prune, erau nucile, produs foarte căutat de nemţi, şi pentru care soldatul neamţ nu se codea ca să se sue chiar el personal în fiecare pod, sau acolo unde sar putea ascunde nuci ca să le ia pe toate. Pentru aceste produse nu era de ajuns numai delegatul, care era omul satului, ci soldatul neamţ trebuia să se convingă că sa ridicat toate nucile.După ce se recoltau (…) nucile, comandamentul german a dat ordin să se taie toţi nucii care au trunchiu frumos şi neted, justificând că trebue pentru paturi de armă, şi lăsând pentru producţie numai nucii tineri de tot, prea bătrâni, scorburoşi ect. (…).

Cei mai frumoşi şi buni nuci din sat erau doborâţi, şi transportaţi de căruţele cu cai şi boi ai satului mânaţi de femeile şi bătrânii satului (…), până la gara Târgovişte, iar de aci la vagon şi direcţia Germania.Cine căuta să se împotrivească, era chemat la comandament, şi primea o doză de bătaie, aşa cam cât putea răbda până se hotăra să se supună.

Mi-aduc aminte cum într-o zi bunicul de pe mamă N. Iova unde am stat în primul an de răsboiu, vine de la primărie şi spune bunicăi: Veta! dute tu oleacă la vii, şi coboară-te până la vizuini, şi spune pe la ai Ştefănoii (azi Familia Miloşi), la Erculeşti să fugă cu vitele la deal că vin nemţi mulţi şi iau iarăşi vite (…). Nu uita să comunice din casă în casă, să le ascundă toţi iar când vom veni să spună că vitele le-au luat nemţii mai înainte. Bunicul era delegat, sau ales al satului, şi ori de câte ori era chemat la primărie să stabilească de acord cu nemţii, pe care parte a satului să facă percheziţie pentru a ridica vite, sau alte lucruri, bunicu şi cu alţi câţiva manevra aşa fel lucrurile ca înainte de a sosi delegaţii cu patrula care ridica vitele, oamenii ştiau cu câteva ore mai înainte, şi până veneau nemţii cu delegaţii era şi măturat gunoiul şi astupate urmele vitelor.Numai aşa sa putut rezista de s-a mai putut păstra un efectiv de animale până la plecarea lor. Cu toată vitregia evenimentelor, administraţia timpului de atunci a găsit cu cale ca în locul învăţătorilor care erau pe front în Moldova, să aducă în comună un suplinitor (un tânăr cu câteva clase de liceu) care de bine de rău conducea şcoala din comună. Tot în acel an adică 1917 trebuia să încep şi eu şcoala.

Deci în toamna anului respectiv, mama s-a înfăţişat din vremă cu mine la «Steliana» singura prăvălie din comună, care în afară de sare nu prea avea mărfuri şi mi-a cumpărat «talacă» adică tăbliţă cum i se spunea mai târziu, şi tot în acea zi m-a şi prezentat la şcoală, domnului învăţător Stănescu, că aşa se numea dascălul nostru din acel an. Deci am luat loc în băncile rezervate clasei I-a, lângă toţi cei de seama mea, şi a încă trei-patru (…) care se hotărâseră de anul trecut să mai repete încă un an clasa I.

Toată activitatea şcolară se desfăşura în o singură cameră de la clasa I-a şi până la a V-a inclusiv. De la bun început am avut o impresie bună despre şcoală, domnul învăţător învăţa clasele mai mari 3-5 să cânte cântecul: «Câte mori sunt pe Buzău, La toate măcinam eu» etc.

Şi cum exista în clasă şi câteva mame de şcolari, ai căror soţi erau în răsboiu şi desigur că le plăcea şi cântecul (sau poate şi dirijorul) îl ruga pe Domnul învățător să mai cânte o dată şi apoi încă o dată că parcă cântă din ce în ce mai frumos. Şi aşa când se întâmpla astfel de musafiri timpul se scurgea mai uşor parcă.

VA URMA

Iulian Oncescu