You are currently viewing EDITORIAL LITERAR: Există un nou început (Partea a II-a)

EDITORIAL LITERAR: Există un nou început (Partea a II-a)

  • Post category:general

În anul de grație…De fapt nici nu contează. Era anul în care, în România, a început așa zisă Epoca Nicolae Ceaușescu sau Epoca de Aur, cum avea să fie denumită mai târziu, prin anii ʼ80. Așadar, în familia proaspătului Președinte al C.A.P.-ului,  înființat în urmă cu câțiva ani, într-o localitate de lângă București, de fapt a tovarășului Președinte al C.A.P.-ului, a venit pe lume cel de-al treilea copil. Un băiat, care, după două fete gemene, adusese, cum se putea altfel, bucurie mare în sufletul proaspeților părinți. Îl chema Radu, după numele unui activist de partid de la Raion, tovarășul Radu, căci așa se puneau numele copiilor pe atunci, nu ca acum după nume celebre de actori, fotbaliști, cântăreți ori „vedete”apărute peste noapte în lumea televiziunilor. Cum tuturor, și mai ales copiilor li se prevestea un viitor luminos, conform doctrinei Partidului Comunist Român, tovarășuʼ Radu, a fost ales și nașul de botez al copilului, să-i fie drumul lin și calea bătută!
A fost o petrecere de pomină, la care a participat toată lumea bună din comună, tovarăși de la Raion, de la Primărie, și chiar din localitățile învecinate. Pe lângă lăutarii satului, au fost aduși soliști de la radio ca să susțină programul artistic, ceea ce a făcut ca mai toată suflarea localității, cu mic cu mare să se înghesuie pe la poartă pentru a vedea și auzi pe cei de care auziseră, dar în carne și oase nu îi văzuseră niciodată, și nici nu știau dacă mai aveau o asemenea ocazie, așa că nu voiau să rateze momentul. Mai ales că printre ei se afla nimeni alta decât, Privighetoarea Gorjului, Maria Lătărețu.

În acea noapte, s-au mâncat sute de sarmale și s-au secat multe damigeni de băutură, fără nici o reținere, căci „avea balta pește”. Cei care au rezistat până spre dimineață pe „metereze”, delectându-se cu muzică bună și sorbind din priviri soliștii de pe scena improvizată pentru lăutari, au avut parte de un ospăț pe cinste căci, tovarășul Președinte, în mărinimia lui, le-a oferit câte o porție de sarmale și un pahar de vin așa, din partea casei, tuturor spectatorilor, în cinstea noului născut! Bucatele au fost primite cu bucurie, fiecare urându-i micuțului să crească mare, să fie sănătos, cuminte și înțelept… și câte alte urări de bine. Și toate au fost de bun augur, căci a fost sănătos, cuminte, deștept și creștea văzând cu ochii.

Trecură patru ani ca vântul. Radu intră la grădiniță, apoi mai trecură încă trei și intră în clasa întâia. Între timp, a mai fost marcat un eveniment important din viața lui, la care a participat, din nou, întreaga obște. Tăierea moțului. Și cum nu se considera a fi o manifestare creștină, nefiind necesară ducerea copilului la biserică, neputând lăsa astfel loc de interpretare în interiorul Organizației de Partid, s-au adunat laolaltă, de la mic la mare, de la simplu cetățean până la vârful conducerii atât pe linie de partid cât și administrativă. Cântec, joc și veselie, firește cu formație și cântăreți aduși, de data aceasta de la…televizor. Și ascultați, și văzuți. Cât despre mâncare și băutură, din belșug. Printre bucatele tradiționale, la loc de cinste s-au aflat mâncăruri rafinate, ca la marile restaurante din București, pregătite de bucătari pricepuți, aduși pe bani grei, că de, pește-n baltă încă mai era!
Regimul comunist înflorea pe zi ce trecea, la fel și Cooperativele Agricole de Producție și implicit bunăstarea membrilor, a oamenilor muncii în general, dar în mod special a celor care se ocupau de… buna gestionare a bunurilor. Și nu erau puține.Responsabilitatea era foarte mare. Tatăl lui Radu, tovarășuʼ Președinte Marin Anton, știa mai bine ca oricine câte nopți nu dormea,și-și făcea socoteli peste socoteli, ca nu cumva, „cineva” să rămână pe dinafară la împărțirea bunurilor. Le împărțise așa de bine încât în câțiva ani, în locul casei bătrânești din curtea mare de la șosea, ridicase o mândrețe de casă, umpluse bătătura de acareturi noi și de alei pietruite. Își cumpărase mobilă nouă, televizor și aparat de radio cu pik-up, covoare persane, aduse pe sub mână din magazinele din București, și câte și mai câte. Avusese el, „tovarășu” Președinte, grijă mare să pună ceva deoparte și pentru fete. Că de, erau două, nici măcar una după alta, așa ca în majoritatea familiilor din sat și nu se știa când le trebuia  zestre și câte cheltuieli aveau să mai fie până atunci!

El avea gânduri mari cu ele. Voia să le trimită să urmeze liceul la București, iar după absolvire să continue studiile. Deci erau inevitabile cheltuielile și nu se știa niciodată cât avea să stea în fruntea colectivului. Ceva cheag pus acolo, cum se spune prin popor, bani albi pentru zile negre, nu strica nimănui. De altfel, era și păcat să nu spere că într-o zi fetele lui vor deveni oameni de bază ai societății. Pe lângă faptul că erau frumoase, mai erau și foarte deștepte. Însă el știa bine că numai aceste două calități nu te propulsează întotdeauna acolo unde îți dorești să fii. Mai era nevoie de influență și relații, iar acestea nu le găseai la colț de stradă, ca pe biletele de papagal. Trebuia să ți le construiești singur, să dai din coate cum s-ar spune, și el da. Da la toți, să fie mulțumiți, că doar nu băga mâna în buzunarul nimănui.
Mai trecură patru ani, și în anul în care Radu trecea în clasa a-V-a, Corina și Irina plecară la liceu, așa cum își dorise tăticuʼ, în București. Drumul fusese deja stabilit. După liceu, aveau să urmeze Facultatea de Agronomie. Ce dacă erau fete! Era nevoie la acea vreme de ingineri agricoli, mai mult decât în oricare alte meserii. Iar din pământ și iarbă verde se trăia bine, lucru verificat! Chiar dacă între timp,,tovarășu” Președinte avansase și devenise „tovarășu” Primar Marin Anton, tot la talpa țării se numea a fi. Singura diferență era că schimbase pălăria de paie cu cea de fetru, trebuia să aibă grijă în fiecare dimineață să-și pună cravata la gât, să-și îmbrace costumul cel negru și să-și lustruiască pantofii.De toate acestea se ocupa mai mult singur, deoarece soția sa, și mama copiilor, se angajase la fabrica din orașul vecin, dată în exploatare cu puțin timp în urmă și pleca de-acasă dis de dimineață.

Copiii crescuseră, nu prea mai avea ce să facă pe bătătură, iar la C.A.P. nu se cădea să se ducă. Era nevasta președintelui doar, și mai apoi a primarului, nu putea lucra pe tarla, la cultura mare, ori pe linia grajdurilor…căci la „birouri”, toți erau cu studii superioare, ori cu liceul agricol. De, omul potrivit la locul potrivit!… Lozincă de partid!
S-ar fi găsit totuși dacă insista, dar nu și-a dorit și gata. A vrut serviciu la oraș, punct! Doamna Elena era o femeie hotărâtă, rar se întâmpla să își propună ceva și să nu reușească. Ar fi putut, dacă ar fi dorit chiar să își completeze studiile, era deșteaptă, avea potențial, dar nu se gândise deocamdată la asta, altele erau prioritățile. Însă nici nu excludea acest aspect. Poate nu venise momentul… Nu se știe niciodată! Timpul avea să decidă. Era o vorbă din bătrâni, care spunea că,  totul avea să se întâmple la locul și momentul potrivit!

Se schimbaseră multe și în structurile de partid și în cele teritoriale. Se făcuse organizarea administrativă de ani buni, revenindu-se la împărțirea țării pe județe și  altele erau cerințele și… soluțiile acum. Însă toate acestea nu au schimbat cu nimic modul de calcul al veniturilor și cheltuielilor. Tovarășu Marin Anton, era bine văzut atât pe linia județeană de partid, cât și pe cea administrativă. Dar, trebuie să recunoaștem: și-a dat interesul pentru buna organizare și dezvoltare a comunei, încât a reușit în toți acești ani să ridiece nivelul de trai al locuitorilor cu mult peste așteptările unora. Căci și pe atunci ca și acum, se mai găsea câte un Gică Contra care să fie în opoziție…Pardon, pe atunci nu se cunoștea etimologia acestui cuvînt… Deci, care să fie contra, e altă treabă, nu? Însă cu o floare nu se face primăvară, se zice, nivelul de trai tot se ridicase! Al locuitorilor, ca al locuitorilor, însă în ceea ce privea pe al său personal, nici că se putea mai bine! Pe lângă toate cele știute, acum avea de ceva anișori și autoturism proprietate personală, ceea ce pentru Radu și surorile lui era o adevărată încântare. Pe vremea aceea, mașinile le numărai pe degetele de la o mână. Se și vedea, cu ochii lui de copil, el fiul primarului, la volanul mașinii colidând pe ulițele satului la ceas de seară, să agațe fetele, cum vedea el în filmele americane, (puține ce-i drept) difuzate la televizor. La televizorul din camera lui firește! Ce dacă avea numai doisprezece ani? Mai aveau camere separate de ale părinților și alții, ca de pildă: fata tovarășului secretar, a inginerului de la C.A.P., băieții popii, băiatul tovarășului director de la școală și încă doi-trei. Poate mai erau și alții pe care el nu-i cunoștea, însă nu prea mulți, oricum.

Drumul lui în toți acești ani a fost unul lipsit de…lipsuri. Nu cunoștea ce înseamnă acest cuvânt, fusese un drum lin, fără denivelări, la fel ca drumul județean proaspăt asfaltat. Nelipsindu-i lui nimic, nici grija altora nu o ducea. Auzise de prea multe ori în discuțiile adulților cu diferite ocazii sloganul: „Numai cine nu vrea să muncească nu are!” Iar ai lui munceau, nimic de zis. Și nici pe părinții lui nu-i văzuse îngrijorați niciodată, cu teama de a pierde ceva sau pe cineva drag. Asta până când…

Era în seara zilei de 4 Martie 1977. Zi întipărită bine în mintea multora. Trecuse puțin de ora 21.00, când la televizor se derulau de regulă filmele. În acea seară, rula un film bulgăresc. Ca o ironie a sorții, se numea „Dulce și amar”. Un film al cărui sfârșit cred că românii nu l-au știut niciodată. Nu pentru că  începutul nu promitea nimic bun, dar ceea ce s-a întâmplat… Radu era în camera lui, părinții în sufragerie. Cum filmul nu avea un subiect care să te invite să-l urmărești cu atenție, oscila între a se culca sau a citi câteva pagini dintr-o carte împrumutată de la Biblioteca  Comunală. Cărți, slavă Domnului, se găseau și în casa lor destule, însă toți elevii școlii aveau obligatoriu fișă la bibliotecă, mai ales dacă făceau parte și din rândul pionierilor, și el făcea bineînțeles. Și încă ocupa funcția cea mai înaltă, că de, preluase  conducerea de la Irina, sora lui, când ea trecuse „șefă” la U.T.C.-iști, cu toate că era la primară, dar era fiul primarului, se trecea cu vederea. Corina o secondase întotdeauna pe sora ei, nu îi plăcea să se afirme, însă din umbră, ea era „creierul” tuturor acțiunilor. Radu, se mira de multe ori cum se poate ca una să propună și cealaltă să pună în aplicare! Dar asta e o altă poveste,noi să revenim la 4 martie, ora 21 și…

Tocmai se răsucise în pat pentru a lua de pe noptieră cartea. Auzi un zgomot puternic urmat de o mișcare bruscă a patului. Primul lui gând a fost că s-a produs un accident prin apropiere, cu toate că nu se mai întâmplase  asta de mult timp, dar nici cutremur nu mai fusese, nu avea de unde să știe ce putea însemna zgâlțâiala aceea.

-Radu, Radu, nu te speria!, o auzi pe mamă-sa strigând, și în acel moment ușa se deschise.

– Hai repede afară, e…cutremur.

Și pământul se mai zgâlțâi  câteva secunde bune.
Tatăl său îl ridică iute în brațe, acoperindu-l cu trupul lui vânjos și ieșiră în curte. În urma lor, se auzi o bufnitură și zgomot de sticlă spartă. Dar niciunul nu întoarse, nici măcar, privirea. Afară…Turnul Babel nu alta. Câinii urlau, cocoșii cântau, găinile cotcodăceau, iar vecinii se strigau speriați unii pe alții pe nume. În tot amalgamul acela, în care nimeni nu înțelegea pe nimeni, Radu auzi clar două nume: Corina și Irina!…și plânsetul mamei mai apoi, repetând instinctiv:

-Fetele, ce-or fi făcând fetele? Trebuie să plecăm la București! Acum! Nu vreau să aud nimic, nu mă interesează nimic. Aici e imposibil să se fi dărâmat vreo casă, dar la București? Dacă a căzut blocul în care stau fetele?…Și nici măcar nu pot vorbi cu ele…telefonul e deranjat de trei zile, iar tu nu te-ai „deranjat” să te ocupi să fie reparat!…

-Linișteste-te, Elena, pentru Dumnezeu! Cum poți gândi așa? E bloc nou, știi prea bine, liniștește-te! Uite, mă duc să încerc să dau un telefon de la primărie, văd care e treaba, și mă întorc. Până atunci aflu și dacă sunt probleme în comună. Și plecă.

Se făcuse liniște. Nu mai era nevoie de strigăte ca să se poată înțelege între ei, și oamenii vorbeau calm, pe cât se putea, însă cu teama unui nou pericol. Vorbeau ce vorbeau, iar apoi se opreau și ascultau. Ce? Nici ei nu știau, probabil…glasul pământului. Numai Elena, mama lui Radu era tot agitată, nu se putea liniști. Și cum se putea liniști când știa fetele singure (erau în gazdă la o bătrână, dar pentru ea, tot singure erau), la etajul șase al unui bloc cu zece etaje? Și Marinică, nu mai venea…
În case încă nu intrase nimeni, tot amânau momentul, dar încet, încet, mai mult din curiozitate să-și vadă pagubele, începură a intra. Văzând că așteaptă în zadar, se hotărî într-un sfârșit și mama lui Radu să intre, ținându-l pe acesta strâns de mână, cu inima cât un purice și ochii rămași fixați pe ușa de la intrare, rămasă larg deschisă.

Casa, fiind nouă, la prima vedere nu părea să fi avut de suferit, însă marea vitrină din sufragerie, plină cu pahare și bibelouri, era căzută la podea. Amândoi, mamă și fiu, priveau neputincioși. Cioburi, maimari sau mai mici, erau împrăștiate peste tot. Printre ele, câteva fotografii, care se aflau așezate pe vitrină puse în rame frumos ornamentate, zăceau acum care cum apucaseră. Dintr-una, rămasă cu fața în sus, zâmbeau senin Irina și Corina, imortalizate la serbarea sfârșitului de an școlar, cu aproape un an în urmă. Elena slăbi strânsoarea și dădu drumul lui Radu din mână, păși atentă printre cioburi, o ridică, o șterse cu mâneca halatului de casă, o sărută, apoi o strânse la piept, lăsând din nou frâu liber lacrimilor, șoptind încontinuu:

-Fetele mele… Fetele mele… Fetele mele…

 

Flori Bungete