Au fost povești din totdeauna, povești cu Feți-frumoși și zâne,

Dar niciodată o poveste, ca cea pe care o voi spune!

Povestea aceasta, e mai alfel, ea poate fi…adevărată,

Și s-a-ntâmplat, în miez de vară, între un băiat și-o fată.

Pe fată o chema Maria și era fiică de țăran,

Iar pe băiat, frumos și mândru, și peste poate de viclean,

Toți îl știau de Cătălin, fiul morarului din sat,

Cel care toată ziulica dădea-ajutor la măcinat.

Veneau, pe rând, la moara lui, fete și femei măritate,

Însă niciuna nu-i păcea, la fel el le privea pe toate.

Și socotea că în tot satul, nu mai rămăsese fată,

Să nu fi venit la moară, cu porumb, măcar o dată.

Însă într-o bună zi, Cătălin umblând pe vale,

Ce credeți că s-a-ntâmplat? Maria-i ieși în cale!

El pe leagăn, în căruță, iar ea mândră cu lipici,

Se trezi băiatul nostru că o-ntreabă: -De pe-aici?

Că nu te-am văzut vreodată, nici la moară, nici prin sat,

Și nu este ulicioară pe care nu am călcat!

– Ai bătut din poartă-n poartă? întrebă fata, zâmbind,

Că nu îmi aduc aminte să te fi văzut venind!

Eu, în sat, mă știu de mult, nicicând nu l-am părăsit,

Și pot spune, ca și tine, nicicând nu te-am întâlnit.

– Poate nu a fost să fie să ne-ntâlnim până-acum.

Nu vrei să urci în căruță, ca să mai scurtezi din drum?

Fata noastră, Măriuța, îl privi ne-ncrezătoare,

Ca pe oricare străin, și-i răspunse: – Am picioare!

Dacă m-au purtat pe-aici, mă vor duce și-napoi.

Ce va spune oare lumea de ne vede pe-amândoi?

Am venit pe scurtătură, tot pe-acolo-am să mă duc,

Dacă mă urc în căruță, sigur voi da de bucluc.

– Nu va fi așa, vezi bine, eu nu sunt un oarecare,

Sunt fiul morarului, om avut, cu bunăstare!

– Așa mă gândeam și eu, la cât de săracă sunt,

Dacă mă urc în căruță drumurile ți le-ncurc.

Nu cred că părinții tăi vor dori să aibă noră

Pe cea mai săracă fată, și nici n-am ieșit la horă!

Dar la iarnă am să-mi cos ie mândră, cu altiță,

Și de Paști, mă scoate mama la horă în poeniță.

– Iarna-i lungă… Dar ia stai, nici nu mi-ai spus cum te cheamă!

– Sunt Maria, pentru unii, pentru alții, Mărioară!

– Mărioară, frumos nume. Toată iarna-am să aștept,

Ca la primăvară-n horă, să îți strâng ia la piept!

Auzind aceste vorbe, Maria, a roșit toată,

Și în sinea ei își zise: ,, De s-ar face cald odată!”…

După-această întâlnire, au mai urmat câteva,

Căci al nostru Cătălin era tot în calea sa.

Să o-ntrebe, zicea el, dacă ia este gata,

Dar eu știu, și știți și voi, el voia să vadă fata!

Iar fata, și ea firește, îl plăcea pe Cătălin

Căci, atunci când nu-l vedea, parcă bea…ceai de pelin.

Și trecu încet, încet, iarna cu zile geroase,

Iar primăvara-a venit, cu cele mai călduroase.

Și cu ia terminată, Maria ieși la horă,

Nu mai rămânea decât morarul s-o ia de noră.

Și așa s-a întâmplat, undeva, mai înspre toamnă,

Când Cătălin a luat-o, de nevastă, bunăoară.

Au făcut o nuntă mare, chiar așa ca în povești,

Nuntă ce-a ținut trei zile, ca la curți împărătești.

Fericiți ei au trăit, pân” la adânci bătrâneți,

Iar copii au avut cinci: trei fete și doi băieți.

Fetele la rândul lor, toate-au cusut câte-o ie,

Iar băieții și-au găsit, neveste, câte-o Mărie!

Flori Bungete