De-alungul anilor de facultate, Ioana și George  au fost  studenți model! Așa cum este și firesc, intrând în contact cu tineri de seama lor proveniți din diferite colțuri ale țării și din diferite categorii sociale, au existat și tentații. Dar, fiind copii foarte bine educați, și ca adolescenți au reușit să se comporte în așa fel încât să-și ducă la bună îndeplinire toate proiectele, să treacă peste examene cu note maxime, să-și țină promisiunile făcute părinților. Însă, în același timp au trebuit să fie și buni colegi: amabili, sociabili, au participat la acțiuni comune, au ajutat ori de câte ori a fost nevoie vreun coleg la ananghie, au ieșit împreună cu ceilalți studenți în cluburi, discoteci, în limita timpului disponibil, ce mai, și-au trăit din plin viața de student, având grijă însă să nu -și afecteze în nici un mod pregătirea profesională.
Fiecare în parte, a susținut probe practice, teoretice, scrise, primind de fiecare dată felicitări și laude pentru rezultatele obținute. Erau profesori ajunși la o venerabilă vârstă care îi cunoscuseră pe bunicii și pe părinții lor fie ca și colegi profesori sau studenți, iar în momentul când  faceau asocierea cu numele de familie sau îi recunoștea pur și simplu ca fizionomie îi întrebau: domnule student sau domnișoara studentă Săndulescu, ești  cumva  fiul actriței Maria Stănescu sau, după caz, fiica avocatului Săndulescu, ei, răspundeau, după câteva momente, cu ochii plecați, cu respect, dar și cu o mândrie interioară pe care nu o lăsau niciodată să se vadă:
-Da, domnule profesor! Scurt, și atât, lăsând de fiecare dată să se înțeleagă că nu si-au dorit nici măcar o singură dată să se afirme pe spatele părinților, cum s-ar zice. Ajunseseră acolo prin ambiția și dorința lor de a se realiza. Și amândoi, și Ioana și George, erau mândri de realizările lor de până acum. Părinții lor, Maria și Victor, și de alt fel, tot „clanul”, erau în al noulea cer urmărind și văzând rezultatele celor doi. Așteptau cu sufletul la gură examenele finale, și mai apoi examenul de Licență. Nu că ar fi avut ceva temeri legate de rezultate, dar….considerau ei, că va fi o oarecare ușurare pentru toți.
Și veni și momentul mult așteptat. Și veniră și toți  „înaintașii”: soții Petrescu, părinții Mariei, părinții lui Victor, câțiva prieteni apropiați  ai familiei și ai proaspăt licențiaților, că doar se organizase o mare petrecere de absolvire, mai ceva ca la majorat! Acesta era adevăratul moment în care cei doi  deveneau cu adevărat responsabili, stăpâni pe viața și pe viitoarea lor carieră. Și acel moment a  fost memorabil! Îmbrățișări, felicitări, lacrimi de bucurie, râsete,  promisiuni, propuneri și acceptări și câte și mai câte! Fiecare, s-a întrecut pe sine în a le oferi sfaturi și încurajări pentru viitor. Toți erau în culmea fericirii. Iar surpriza cea mare, a venit din partea soților Petrescu. O vacanță de o săptămână la mare, pentru tinerii absolvenți!
Așadar, peste câteva zile, Ioana și George plecară în vacanță, petrecând  pe litoral, deconectându-se și încărcându-și bateriile pentru perioada imediat următoare, perioadă în care trebuiau să se ocupe de rezolvarea multor probleme.

*****

Una dintre ele și cea mai arzătoare  era găsirea unui loc de muncă, pentru George, pentru că pentru Ioana era clar că-și va începe cariera alături de tatăl ei. Însă pentru  „tânărul actor” era mai dificil. Ar mai fi fost o oportunitate, aceea de a-și continua studiile, dar asta ieșise din calcul. George amânase, nu eliminase această posibilitate și era foarte hotărât să-și urmeze visul. Se vedea deja pe scenă alături de mama sa, însă cu toate că obținuse o notă foarte bună la absolvire, fu imposibil să se angajeze unde gândea el. Dar, în urma unui concurs, obținu angajarea într-un teatru mic, însă foarte bine cotat. Ca orice nou angajat, primi roluri mici,  pe care le interpretă cu foarte mare plăcere. Numai faptul că chiar și pentru puțin timp se afla în lumina reflectoarelor, în atenția publicului, îl făcea să se simtă minunat. Teatrul, în acea vară făcuse mai multe angajări, dar el era singurul proaspăt absolvent. Ceilalți fie veneau după o perioadă de întrerupere din diverse motive, fie de la alte teatre din provincie.
George Săndulescu! Un nume care multora nu le spunea nimic. Dacă s-ar fi chemat George Stănescu, poate mulți ar fi făcut legătura cu marea actriță Maria Stănescu. Dar  așa, și poate era cel mai bine, fiecare îl respecta și aprecia pentru cine era și ce făcea el, actorul debutant, dar cu o carieră promițătoare.
Singurul care a știut de la început cine e cu adevărat „actorașul” nostru  a fost Directorul teatrului, căci o cunoștea foarte bine pe Maria, cu care chiar jucase în câteva piese, dar aceasta avusese grijă să-l atenționeze să nu facă cunoscut acest lucru (cel puțin deocamdată), pentru a nu creea discuții și invidii printre angajați. Așa a considerat ea că era cel mai bine. Așa cum ea se ridicase prin talent, muncă și dăruire profesională, așa trebuia să se afirme și George. Prin forțe proprii. Avea încredere în el și știa că va reuși. Dar, pe de altă parte, nici acesta, la rândul său nu a adus niciodată, la început vorba despre faptul că  este fiul cunoscutei și apreciatei actrițe. Nu credea că e nici locul nici momentul. Se temea oarecum de reacția celorlalți. Spera la roluri bune pe viitor și nu voia să se creadă că e favorizat, tot ceea ce avea să facă de acum în colo își dorea să fie numai și numai meritul lui.
Cum  era de așteptat, cei mai încântați de faptul că George era „actor”, erau firește soții Pertescu care, cu toate că aveau „o vârstă”, de ceva timp schimbaseră bine cunoscutul traseu spre teatru  cu altul, mai scurt, ceea ce era o binecuvântare pentru ei. Era mai puțin de mers cu mașina, ceea ce îi avantaja ajungând seara mai repede acasă fără a mai fi nevoiți să suporte infernul din traficul Bucureștean, care pentru ei devenise destul de stresant.
La început, Maria le-a simțit lipsa din sală. După mulți, foarte mulți ani juca de cele mai multe ori „singură”. Soții Petrescu aveau alt favorit,  Victor era din ce în ce mai ocupat, iar Ioana, nu prea interesată de teatru.  După aceea, s-a obișnuit. A acceptat încet, încet, că viața își urma cursul firesc. Ea, marea actriță, primise roluri pe măsură. Era încă favorita marilor iubitori de teatru. Toate rolurile i se potriveau ca o mănușă. Se vedea clar că era născută pentru această meserie pe care o iubea cu tot sufletul. Pe lângă talent munca și dăruirea o ridicaseră pe cele mai înalte piedestaluri. Era în culmea gloriei. Era fericită, de foarte mult timp viața nu îi mai dăduse nici o lovitură. Până când…
Era în plină stagiune, juca un rol pe care ea, și numai ea era în stare să îl joace, un rol complex, care necesita foarte multă imaginație și profesionalism. Dacă, Doamne ferește s-ar fi întâmplat ceva, orice,  clar  pentru teatru era o mare problemă. Să joace dublura, era de neconceput! Și inevitabilul s-a produs…
Erau cu toți la masă, într-o luni, în ziua de relaș când telefonul fix sună. Nu mai sunase de ceva vreme. Cum fiecare avea telefoan mobil, fixul suna din ce în ce mai rar.  Doar bunica  mai suna din când în când pentru a-i mai întreba de sănătate și a le mai da vești despre starea bunicului care era din ce în ce mai precară. Maria avu instinctul de a se ridica să răspundă, dar  ceva o ținu pe loc. Privea lung telefonul de parcă ar fi simțit că la capătul celălalt al firului o veste tristă avea să o rănească cumplit, iremediabil. Victor, îi făcu un semn care o îndemnă să rămână pe loc și se îndreptă spre telefon, ridicînd receptorul.
-Alo!…spuse și așteptă. Un plâns înăbușit se auzi în loc de răspuns, și Victor, căutând-o din priviri pe d-na Irina, arătă discret spre Maria. Imediat aceasta fu lângă ea.
Repetând apelativul, fără să întrebe nimic, Victor primi un răspuns:
-Bunicul……azi….. acum puțin timp…..a plecat la cer…..În ultima clipă s-a gândit la voi….v-a iubit mult….Și eu vă iubesc…sunteți tot ce mi-a rămas…..și închise.
Maria îl privea pe Victor cu ochii mari, întrebători, deja înlăcrimați. Reuși să articuleze doar câteva cuvine:
-Bunicul…….s-a….prăpădit….? și s-a prăbușit pe scaun, inertă, de data asta în realitate, nu pe scenă. Era realitatea, crunta realitate, viața adevărată, cu bune și rele. Și ce mai rele….să pierzi oameni dragi, pe care i-ai iubit și prețuit mai mult ca pe tine însuți……
O prinse la timp d-na Irina, înainte ca Victor și copiii să ajungă lângă ea. Reușiră să o readucă în simțiri, o așezară pe o canapea și o lăsară să plângă, pentru a-și vărsa durerea care pusese stăpânire pe mintea și trupul ei. Simțea că brusc, începură să o doară toate: inima, sufletul, trupul și mintea. Repeta instinctiv:
-Bunicule…, bunicule …, de parcă ar fi fost lângă el și ar fi vrut să-l readucă la viață. Îi trebui ceva timp până să se liniștească, să -și dea seama că moartea, cumplita moarte, face parte din noi, din ordinea lucrurilor, din etapele firești ale vieții. Moartea pe care nimeni nu o acceptă, dar care este singura certitudine din scurta noastră călătorie prin viață. Moartea, trecerea spre viața veșnică, spre locul fără durere și întristare, unde cu siguranță, gândea Maria bunicul o să ajungă. Numai că , în acel moment nu conștientizase faptul că ea nu o să fie acolo, să-l conducă pe ultimul drum. Însă în momentul cînd au dicutat acest aspect, cerul s-a prăbușit peste ea. Plecarea ei din București ar fi însemnat amânarea spectacolelor din acea săptămână. Știa acest lucru. Nu era nevoie să il reamintească cineva. Directorul teatrului i-a dat de ales. Și ea a ales…teatrul.
O durea sufletul, o durere surdă, apăsătoare, iar în momentul când a luat decizia a simți că ceva se rupe din pieptul ei și pleacă spre cer. A ridicat involuntar ochii urmărind acel „ceva” și parcă l-a zărit pe bunicul zâmbindu-i. Zâmbetul acela i-a alinat durerea și Maria a înțeles că a făcut alegerea bună. Bunicul a fost de acord cu ea…așa cum a fost întotdeauna! Și în acea clipă l-a iubit și mai mult.
Victor și copii au plecat a doua zi dis de dimineață, Maria rămânând acasă cu d-na Irina. Mai târziu, veniră și soții Petrescu să-i fie alături, și rămaseră cu ea până la reîntoarcerea celorlalți. Plecarea lor la funerarii nu era posibilă datorită lungului drum ce era de parcurs. În acea seară și în următoarele Maria și-a jucat rolul ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Din dragoste pentru bunicul și respect pentru stăpânul ei, publicul. În prima seară nu știa nimeni drama prin care trece, însă, la început un zvon, apoi o certitudine, s-a aflat. Și Maria, a primit mult mai multe ovații și aplauze la sfârșitul spectacolelor. Era modul lor de a fi alături de durerea și suferința ei. Iar ea, tacit, le-a mulțumit la fiecare în parte, și le-a promis că nu-i va dezamăgi niciodată. Oricum, nu cu voia ei.

Flori Bungete