REPRESALII
22 octombrie.
Dimineaţa ne-a găsit în plină acţiune de recunoaştere alături de unitatea de soldaţi „așa zișii pionieri”, care trebuiau să ne înlocuiască în cercetarea şi anihilarea partizanilor ruși din catacombe. Era o unitate de geniști specializată în căutări sub pământ, cu câini de urmă, cu echipament adecvat, etc.
Uşuraţi că am scăpat pe moment, în privința unei eventuale morți sau răniri „de nu știu unde”, am retras soldaţii pe aliniamentul hotărât, adică în sat. Aici am căutat gazdă şi m-am cartiruit undeva la capătul satului, aproape de grajdurile de animale ale fostului colhoz, în casa unui român basarabean care m-a primit foarte bine. Am aflat de la el că au trecut prin clipe grele, ducând-o destul de rău după ocuparea Basarabiei de ruşi, că erau rău văzuţi, ca niște trădători. La retragerea armatelor rusești fuseseră adunaţi în mijlocul satului de către milițiile locale şi ameninţaţi că dacă ne vor ajuta în orice fel pe noi, pe români, atunci când se vor întoarce, vor fi informaţi de oamenii lor de încredere că au trădat şi vor fi executaţi.
Tot de la moş Vlad Briceag cum îl chema pe gazda mea, am aflat că prin sate au fost aduse femei aflate în tratament de la spitalul de boli venerice, care să practice prostituţia cu soldaţii români şi astfel să-i scoată din luptă. Era şi asta o modalitate de a acționa, un adevărat front din spatele frontului. Am luat act de cele spuse de bătrân şi am raportat mai departe de ceea ce am aflat, punându-i la curent cu situația ca atare și pe soldații din plutonul meu, informație pe care n-au primit-o cu prea mare entuziasm. Masa de prânz am servit-o în casa lui moş Vlad, alături de familia acestuia, formată din patru suflete, el cu soţia Mariţa, nora lor Elena şi fiul ei de numai un an, Saşa. Am pus pe masă rația mea, conservele din carne de porc şi de peşte primite de la popotă ca hrană rece, pâinea de campanie şi o sticlă de vin roșu tot din rația mea de ofițer. După masă, Elena, nora bătrânilor mi-a arătat camera pe care mi-o aranjase într-o odaie văruită proaspăt cu var, în care topise puţină piatră vânătă, sulfat de cupru, care dăduse pereților o nuanţă de bleu, ca cerul azuriu și senin de vară.
Bădoi, ordonanţa mea, își pregătise patul de odihnă, ca de obicei, pe o ladă de campanie pe care-o cărase în camera bătrânilor. Nora lor avea să doarmă cu cel mic într-o altă cameră. Din modul cum era construită și compartimentată casa mi-am dat seama că eram găzduit într-o gospodărie întemeiată.
Dormeam profund cu toate că încă nu se înserase, toropit de căldura din cameră, când am fost trezit de Bădoi, care agitat mi-a spus că s-a auzit o explozie puternică dinspre Odessa și se vedea un nor de fum.
M-am echipat imediat şi am plecat spre casa unde se cartiruise comandantul şi unde era amenajată şi cancelaria companiei. I-am găsit pe toţi comandanţii de plutoane foarte îngrijoraţi. Am aflat şi cauza…
La orele 17.35, ruşii-partizani sau militari din armata regulată, dintre puținii soldați sovietici rămași, mulți în haine civile, s-au ascuns în oraș și au început lupta de partizani.
Lăsați special în urmă pentru diversiuni, aruncaseră în aer clădirea Comandamentului trupelor române din Odessa, omorând, cum am aflat mai târziu, 16 ofițeri de stat major români, inclusiv pe comandantul militar al orașului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldați și subofițeri, mai mulți civili și 4 ofițeri germani de marină, din detașamentele militare germane care au însoțit trupele române. Generalul Iacobici Iosif, general de corp de armată, care a deținut funcțiile de ministru de război apoi șef al marelui stat major al armatei române, care la 16 octombrie 1941, fusese eliberat din funcția de comandant al Armatei a IV-a, rămânând doar șef al marelui stat major, i-a raportat lui Antonescu despre atentatul asupra Comandamentului și pierderile avute, iar acesta i-a ordonat să ia măsuri drastice de pedepsire.
Eliberarea din funcție a generalului Iacobici s-a datorat faptului că Armata a IV-a al cărei comandant fusese, a înregistrat pierderi foarte mari: morți, răniți și dispăruți. Pierderile s-au datorat insuficientei dotări a armatei române cu armament și luptelor de partizani pe care a fost nevoită să le susțină, în dauna unei acțiuni concertate cu maximum de potențial și pe care Iacobici a imputat-o lui Antonescu.
În aceeași noapte, Iacobici a telegrafiat Cabinetului militar al lui Antonescu comunicând că a pornit acțiunea ordonată, raportând: „Ca represalii și pentru a da un exemplu populației, s-au luat măsuri pentru a spânzura în piețele publice un număr de evrei și comuniști suspecți”.
Din cauză că militarii români nu au reușit să localizeze ascunzișurile partizanilor, s-au răzbunat pe populația civilă locală.
Masacrul a fost declanșat în seara zilei de 22 octombrie 1941, ca reacție spontană de răzbunare la aruncarea în aer a Comandamentului trupelor române din oraş.
Au fost uciși la întâmplare peste 5 000 de locuitori, în majoritate evrei.
Referitor la aruncarea în aer a Comandamentului de la Odessa, unul din aghiotanţii generalului Ion Glogojanu care era plecat în oraş la ora fatidică, susține că atentatul partizanilor putea fi prevenit.
El a raportat că: „O rusoaică, amanta la aceea vreme a primarului român al Odessei, Gherman Pântea, l-a informat pe acesta că în clădirea Comandamentului trupelor române fuseseră amplasate mine”. Pântea a informat la rândul lui conducerii armatei române, dar generalul Ion Glogojanu, comandantul militar al orașului, a refuzat să ia în seamă avertismentul.
În consecință, clădirea a sărit în aer și au murit toți ofițerii români aflați acolo.
Ulterior, când a mers la mormântul generalului Glogojanu, ca să-şi prezinte condoleanţele, mareșalul Ion Antonescu se spune că a rostit următoarele cuvinte: „Ai luptat pentru Odessa ca un erou și ai murit în Odessa ca un prost”.
Înv. Petrescu Zaharia Nicolae
Va urma.