You are currently viewing JURNAL DE FRONT: ÎNVĂȚĂTOR PETRESCU ZAHARIA NICOLAE – DE LA CATEDRĂ LA COTUL DONULUI (XIV)

JURNAL DE FRONT: ÎNVĂȚĂTOR PETRESCU ZAHARIA NICOLAE – DE LA CATEDRĂ LA COTUL DONULUI (XIV)

 

Amestecate

 

28 octombrie 1941

M-am deșteptat la lumina zilei, foarte amărât. Se poate să rămân așa de mult timp departe de casă, despărțit de cei dragi? Aflu de la soldați care culeg fel și fel de informații și zvonuri că întoarcerea acasă este undeva departe.
Zvonurile curg. Oare se poate să nu-i mai văd niciodată pe cei dragi lăsați acasă? Sunt foarte supărat din cauza acestui lucru, supărare citită pe fețele tuturor.
De dimineață nu am ce mânca. Nu găsim nimic, iar ordinul este ca să nu ne atingem de rezerva de hrană din raniță, cu orice preț, ordin pe care l-am transmis și soldaților din subordine.

Gazda noastră, o bătrânică de treabă, pesemne înduioșată de situația în care mă aflu, vine nu știu de unde cu o găină pe care o taie, o curăță o porționează și o bagă la fiert într-o oală de pământ, de vreo 5-6 litri, ca să facă o fiertură. Scoate apoi bucățile mari lăsând în oală doar măruntaiele, restul punându-l la tavă în cuptor cu o varză crudă tăiată mărunt, peste un pat de cartofi. Îi dau pe găină 20 de lei, deși nu vrea să primească nimic. Zice că-și închipuie că i-a venit bărbatul acasă.
Mă spăl și mă bărbieresc cu apă rece. În oglindă mă văd slăbit și tras la față. Când am plecat de acasă aveam 80 de kg și acum cred că doar vreo 70. Dacă merg în ritmul ăsta…nu mă văd bine cu spectrul războiului care ne așteaptă și cu necazurile neprevăzute ale lui.
Astăzi nu mai mărșăluim. Suntem în refacere. Soldații își curăță echipamentul și armele individuale, îngrijesc de cai, că doar ei le cară ranițele ușurându-le marșul, în timp ce pifanii de la infanterie și le cară în spate, singuri.
Mulți vin și cer cărți poștele ca să scrie acasă, alții umblă prin sat după consăteni sau cunoștințe din alte unități, aducând noi știri.
La 12 ni se servește masa, după peste 48 ore cât am rămas fără hrană din cauza bucătăriilor de campanie care n-au ținut pasul de marș cu noi și nu ne-au ajuns din urmă decât astă dimineață.
E bine și acum. Ni se împarte câte o jumătate de pâine de 1 kg și o gamelă de ciorbă din cartofi și carne de oaie. Mănânc o gamelă de ciorbă de la cazan și o bucată de friptură de găină cu cartofi de la gazdă. Aș fi mâncat mai mult, dar decât să mi se facă rău, încredințez ce a rămas lui Bădoi pentru drum.

Din ce în ce ajung la noi pe diferite căi, vești tot mai triste. Nu știm încotro vom merge și cât vom sta. Mersul războiului nu ne interesează. Nu l-am dorit noi și nici nu avem vreun interes legat de el. Plutim într-o veșnică și apăsătoare nesiguranță. Aceeași deprimare sufletească la care contribuie vremea rea prin care ne facem loc, așa cum suntem, adică slab îmbrăcați, cu încălțămintea ruptă, fără mantale, numai cu foi de cort pentru ploaie. Plouă mereu și cerul este posomorât ca și sufletul meu.
După masă, o rusoaică între două vârste, cred că nu avea 40 de ani, bine făcută, vecină cu gazda noastră care, după cum puteam înțelege și din gesturi dar și din puțina rusă pe care o stăpâneam avea soțul ofițer pe frontul rus, foarte supărată că la ea nu cartiruise nimeni, mă roagă ( pajalusti) să merg să mă duc să mă culc la ea, că are casa destul de mare și vrea să aibă și ea pe cineva. Stă singură în casă, doar cu o fetiță de 6-7 ani, cu niște ochișori albaștri ca cerul senin și părul blond, aproape alb.
Iau cu mine pe caporalul Cristici cu cufărul meu de campanie și plecăm cu ea, la ea, la casa vecină. Are o casă mare, bine întreținută, curată, cu curtea pavată cu lespezi de piatră. Ne primește într-o cameră bine aranjată, cum n-am mai întâlnit prin toate casele prin care am trecut până acum, pe aceste meleaguri din Ucraina.
Ne servește piftie de pasăre cu murături. Mă lasă să mă odihnesc câteva ore bune, după care, spre seară, mă trezesc din cauza scârțâitului ușii. Își luase rolul de gazdă în serios și-l pusese pe Bădoi să facă focul în camera pe care mi-o pusese la dispoziție.
M-am sculat total reconfortat și am plecat să-mi trec în revistă oamenii. I-am găsit pe toți aranjați, câte doi-trei la câte o casă, toate grupate într-un perimetru restrâns la 7-8 case. Mulțumit de ce am găsit, am trecut pe la casa comandantului unde se stabilise și Comandamentul și cum nu erau ordine directe, m-am întors la gazda nouă, Alexia.
Nici nu apucasem să mă dezechipez că aghiotantul comandantului mi-a adus ordinul ca să fim gata și să ne așteptăm la orice. Verbal însă, m-a avertizat ca la ora 6 dimineața să fiu la Comandament ca s-a primit ordinul de marș, iar trupa să fie gata de plecare. Am transmis ordinele plutonului meu și am plecat cu fetița gazdei după mine, spre casă. Ce frumos sună, spre casă. Aici mă aștepta altă surpriză. Într-o așa-zisă bucătărie de vară, Bădoi îmi improvizase o baie într-o cadă de zinc, destul de încăpătoare să-mi primească corpul care nu mai făcuse contact cu apa caldă de peste o lună. După atâta timp, fac o baie pe cinste, cu săpun de casă. Lângă cadă, pe un scaun erau așezate frumos împachetate o cămașă curată din pânză albită tip rubașcă, adică fără guler, care se îmbrăca trasă peste cap și o pereche de indispensabili cu betelie și nojițe de legat pe picior. Mi le pusese Alexia, cred că gândindu-se la soțul ei, tot pe front, cine știe pe unde…
Masa era pregătită în prima cameră în care intrasem după prânz și nu după câtva timp a venit și sub-lentul Nicolăescu, comandantul plutonului de mitraliere, însoțit de gazda lui, o ucraineancă blondă, roșie în obraji, care fuseseră invitați la masă de Alexia. Atmosfera s-a destins, mai ales că începuserăm să ne înțelegem, mai prin semne, mai prin cuvinte, răsfoind un dicționar ruso-moldav pe care-l avea gazda mea, de fel învățătoare în sat. Asta a făcut-o, mi-a spus mai târziu, să vină să mă ia la ea, aflând că și eu sunt învățător.
Îmi amintesc cu plăcere de noaptea aceea când m-am odihnit împărătește, singur în pat și în cameră, fără sforăitul camarazilor, fără mirosul de transpirație cazonă.
În condițiile astea, parcă uiți de front și de oboseală, de depărtarea de casă și de cei dragi.
Așa-i la război. Și rele, dar și bune.
Mi s-a ridicat și moralul și parcă și viața este altfel…

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.