Amestecate

26 octombrie 1941
După un somn reconfortant de patru-cinci ore, mă simt refăcut după marșul istovitor din zilele trecute. Am dormit, așa cum se zice pe la noi ”neîntors„ ca un lemn. La ora 4 m-a trezit ordonanța Bădoi cu ordinul de la comandament pe care-l primise el după ce adormisem și-și permisese să-l deschidă. Era ordinul ca la ora 5 a.m. să fim pregătiți, încolonați și gata pentru marș. Avusese el grija să transmită ordinul, ca din partea mea, astfel că totul era pregătit. Caii erau înhămați, materialele urcate pe cărucioare, oamenii gata, în sensul că-și primiseră rațiile alimentare pentru 24 ore, își curățiseră ținuta și-și uscaseră încălțămintea. Dau ordin ca fiecare să-și umple bidonul cu apă de băut și la cărucioare să existe câte o marmită plină cu apă pentru fiecare grupă.
Bădoi îmi pregătise surogat de cafea și lapte cald din care mi-a mai oprit în termos și pentru drum. Îmi mai oprise și ceva friptură de la masa de seară, ce reușise să dosească de companionii puși pe petrecere. Rusoaicele, Natașa și cele două prietene ale ei care fuseseră de acord să ne țină companie, dormeau și acum, bete, dar sătule și mulțumite…
Împreună cu comandantul companiei, trecem în revistă coloana și la ora șase, ne punem în mișcare. Pornim în marș prin întuneric, tot înainte, spre est.
Începe să se lumineze de ziuă. Îmi aduc aminte că este ziua onomastică a bunicului, Sf Dumitru, Izvorâtorul de Mir și eu, aici, înaintând încet prin noroiul cleios pe drumurile desfundate ale acestei țări străine, întâlnind mai la tot pasul urmele războiului care își avea frontul, undeva în fața noastră. Sunt plin de gânduri și de amărăciune, fapt care mă face să spun :

Deschid fereastra sufletului,
Și privind în mine ca-ntr-un râu
Văd durerea ca o piatră grea
Aruncată pe inima mea

După aproape 60 de km de marș prin ploaie și noroi timp de 12 ore, la ora 16 sosim la marginea satului Nova-Popovka. Fiecare ne întrebam, frânți de oboseală, unde și cum vom fi cantonați, ce vom mânca, unde ne vom odihni ? Alte preocupări dispăruseră. Acum, principalul lucru era odihna trupului. Satul Popovka din Crimeea este situat în vestul coastei Mării Negre între două lacuri sărate – Oibursky și Donuzlav. Scăldarea în lacurile sărate pe timpul verii, am aflat mai târziu, nu numai că oferă o experiență de neuitat, dar este, de asemenea, benefică pentru sănătate.
Într-un sfârșit, se face încartiruirea. Noi, plutonul de branduri, ca unitate mai mică, iar suntem lăsați la urmă, ca niște vitrejiți de soartă ce suntem. Rămânem fără acoperiș deasupra capului. Vom campa afară, sub cerul liber, negru și plin de nori din care se cerne peste noi burnița rece a sfârșitului de octombrie.
Bădoi n-a ajuns încă cu cărucioarele, așa că mănânc o bucată de pâine cu ceapă pe care o aveam în porthart, pentru orice eventualitate, apoi frânt de oboseală, mă urc în căruța cu coviltir a lui Tănăsoiu, de fel din Slătioara de Vâlcea, să mă culc. Căruța asta era un fel de ”ambulanță,, unde Tănăsoiu, felcer-brancardier își ținea necesarul.

27 octombrie.1941
La 5 dimineața sunt trezit de ordonanță. Vânt tăios cu spic de ploaie dinspre țărm. Noroi până peste bocanci, aproape să atingă moletierele. Trec în revistă fiecare soldat din pluton. Toți au încălțările ude încă din timpul marșului precedent. Nu avuseseră unde să-și usuce ciorapii sau obielele. Eu îmi schimbasem cizmele, cu cele de rezervă, aduse de Bădoi de la cufărul din căruța cu muniție. Avantaj ofițeresc. Fiecare mănâncă ce opriseră de cu seara, adică aproape tot că din cauza oboselii dispăruse și foamea.
Plecăm în marș la ora 6,30 și mergem cu speranța că aceasta este ultima etapă. Până spre prânz mergem bine.
La 11,30 suntem ajunși din urmă de bucătăriile de campanie și ne oprim pentru masa de prânz. Primim câte o jumătate de pâine neagră, adică ½ kg și o gamelă de ciorbă de cartofi fierți în coajă, cu bucățele de carne fierte în ea. Se zvonește că este carne de cal, dar nici nu băgăm în seamă. Este carne, are calorii…Nicolăescu îmi dă o bucățică de slănină, care mi se pare miere.
Pornim la drum după o oră tot în marș forțat. Întrebăm de satul unde urmează să cantonăm ca de limanul mântuirii, dar nimeni nu știe nimic. A început să plouă și udeala pătrunde încet-încet, până la piele. Înaintăm din ce în ce mai greu prin ploaie și noroi. Mi se pare cel mai greu marș făcut până acum. În fine, odată cu seara, pe la 5 și ceva, ajungem în satul Bareski, uzi ca niște șoareci. Primim ordin să ne cantonăm pe cont propriu. Găsim o cameră goală la o moldoveancă. De la ea aflăm că satul are multe familii de moldoveni care fuseseră aduși aici după retrocedarea Basarabiei către Rusia…

Nu găsim nimic de mâncare deși băieții trec din casă în casă și întreabă, ca țiganii. Moldoveanca ne dă niște păsat de mei. Este foarte bun, mai ales că nu mâncasem de la ultima ciorbă de cartofi, servită în gamelă, pe la 11. Marșul își cere drepturile. Bădoi îmi prepară pe primus un surogat de cafea pe care o împart cu moldoveanca după care mă culc foarte deprimat într-un pat improvizat de soldatul Bălan Neculae din Bârca – Dolj.
Mi-e frig și mă simt rău. Oi fi răcit, sau este doar din cauza mersului. Deși sunt foarte obosit, nu reușesc să adorm. Poate unde mă gândesc la patul cald de acasă. Ațipesc spre zori, tot cu gândul la cei rămași la Dobriceni.

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.