Permisia

Miercuri 17 decembrie 1941.

De o săptămână toamna s-a reîntors. Timpul a devenit călduț și moinos. La instrucție frigul nu se mai simte. Soldații sunt mai zâmbitori, veseli pentru că se gândesc că în curând vor fi acasă cu cei dragi, unii, iar cei ce rămân, că precis le va veni și lor rândul să meargă acasă.
Toată lumea este absorbită de eveniment. Au început pregătirile de plecare, deși nu se știe încă precis cum și ce va fi. Vom pleca cu toții odată ? Vom fi eșalonați ? Precis voi pleca cu prima serie. Am aflat asta de la furierul comandantului de batalion care are tabelele cu permisionarii și eșalonarea permisiilor.
Mi s-a cerut, pentru completarea foilor de drum, stația C.F.R. terminus, dar și cea din care vom lua trenul înapoi pe front. Câte zile de concediu voi avea ? Ce voi găsi acasă?
Mă uit la datele de plecare și… de reîntoarcere. Chiar în ziua când vom împlini un an de la căsătoria noastră, pe 19 ianuarie 1942, voi fi plecat de lângă ea, spre acest loc blestemat.
Retrăiesc clipele petrecute acum un an. Cu imaginea aceasta, adorm devreme deoarece mâine la prima oră plecăm.

Joi 18 decembrie 1941.

Gata! Azi a sosit ordinul de plecare în concediul mult așteptat. Bădoi, cu de la sine putere a „rechiziționat”, să ne ducă la gară. numai el știe de pe unde o trăsură cu coviltir trasă de două gloabe, dar totuși cai, de la un moldovean ghiftuit cu conserve și alte bunuri alimentare.
Tot el mi-a făcut și bagajul de permisionar, punând într-o raniță câteva kilograme de zahăr, cafea, cinci conserve cu carne de porc, cinci conserve de pește, un calup de un kilogram de unt, o placă de 2 kg. de slănină împănată, două pâini negre a câte un kilogram, două sticle de vin, una de coniac și alte mărunțișuri. N-a uitat să împacheteze și broboada primită ca dar pentru Petruța de la buna rusoaică, fosta gazdă.
Ajungem într-un târziu la gara pustie și rece neprimitoare, unde aflăm de la un impiegat de mișcare uns Șef de Gară, că primul tren ce va fi format pentru permisionari, va pleca peste o zi. Nu mai așteptăm să pierdem o zi și hotărâm să plecăm cu orice, numai să ne îndepărtăm de front. Gândeam fiecare că se pot revoca oricând permisiile la un eventual atac al rușilor, astfel încât să fim rechemați, să intrăm iar în grijile pe care de abia le lăsasem în urmă…
Pe o vreme ploioasă, urcăm pe furiș într-un tren de marfă ce cărase cărbune și, după ce am stat câteva ore pe o linie secundară în așteptarea semnalului de plecare, ne îndreptăm spre Golta, de unde puteam lua un alt tren care ne va duce „Acasă” spre ,, Țară”.
Călătorim toată noaptea cântând și spunând glume, până dimineața când ajungem la Golta, nod de cale ferată, de unde am găsit un tren personal ce mergea la Tighina.
Golta, așa cum am mai spus, este orașul reședință a județului cu același nume, care cuprinde cinci raioane, printre care și raionul din care veneam noi Liubașovka, cu reședința la Slatopol.
Călătorim iarăși noaptea, fără să punem geană pe geană, numai în cântece snoave și glume.
Nu știu ce am…în suflet se strecoară un sentiment de frică și parcă o gheară îmi strânge inima. Am cunoscut de mult frica. O cunosc atât de bine încât atunci când și-a făcut acut simțită prezența parcă am văzut o prietenă care mă întâmpină ca și cum ar fi fost adusă de alții și ca să mă menajeze parcă, pasează vina.
Din cauza acestor gânduri care nu-mi dau pace, parcă s-ar înghesui unul peste altul, a început să mi se bată și ochiul stâng. Știam de la soldații mei care credeau în astfel de semne că dacă ți se bate ochiul stâng, este de rău iar dacă se bate ochiul drept este de bine. Vom vedea…

19 decembrie 1941.

Azi, conform calendarului local, adică după stilul vechi la noi, este ziua mea onomastică, Sf. Mare Mucenic Nicolae. Acest glorios sfânt, prăznuit de popoarele din întreaga lume, a fost unicul fiu al unor oameni din cetatea Patarelor Lichiei, pe numele lor Theofan și Nonna. Arhiepiscop, milostiv, întelept si neînfricat, Sfântul Nicolae a fost păstorul cel bun al turmei sale. Sper să-i port cu cinste numele…
Trecem Nistrul în Basarabia spre Tighina pe la Tiraspol. Gara Tighina este o ruină. Nu stăm decât câteva ore până se alimentează locomotiva cu cărbune și apă.
Ne continuăm drumul spre Iași, într-o înghesuială de nedescris. Nu ne puteam mișca nici mâinile, nici picioarele, parcă eram sardele într-o cutie de tablă. Cu chiu cu vai ajungem la Iași.
Când am trecut Prutul la Ungheni, din tren s-a ridicat un ,,uraaaaa” care ne-a ridicat părul măciucă în cap. Era descătușarea frustrării înstrăinării de țară.
În Iași suntem primiți cu fanfara, cu ceai fierbinte, cu zâmbete și îmbărbătări. Suntem eroii români care au recucerit Basarabia. Debarcăm. Spre București, ni se pune la dispoziție un tren personal pentru a ne continua drumul.
Cele mai frumoase drumuri?…Sunt cele care duc către oameni dragi: drumul către părinţi, drumul către prieteni şi toate drumurile care duc la oamenii pe care-i iubim, drumurile care duc către locuri de care ne leagă amintiri preţioase şi cele care ne duc mai aproape de plaiurile natale….
Poţi să-ţi aminteşti totul, poţi să ştergi totul cu un burete imaculat, poţi să-ţi doreşti, să renunţi, să nu mai crezi, să te răzgândeşti în privinţa lucrurilor în care mai crezi, poţi să te simţi vinovat pentru ceea ce ai făcut sau nu ai făcut… Dar nu ai dreptul să uiţi de unde ai plecat.
Nu uita ceea ce eşti căci nimic altceva din ceea ce ai sau ai obţinut nu te defineşte mai adevărat de atât. Sunt învățăturile care mi-au rămas întipărite în minte atunci când am rămas singur la Normală la Rm. Vâlcea, spuse de tata.
Astăzi, drumul meu mă va purta către cei care mi-au dat viaţă şi cărora le datorez, poate cel mai mult din ceea ce sunt astăzi şi pentru care le mulţumesc din suflet.

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.