You are currently viewing JURNAL DE FRONT: ÎNVĂȚĂTOR PETRESCU ZAHARIA NICOLAE – DE LA CATEDRĂ LA COTUL DONULUI (XXV)

JURNAL DE FRONT: ÎNVĂȚĂTOR PETRESCU ZAHARIA NICOLAE – DE LA CATEDRĂ LA COTUL DONULUI (XXV)

Sâmbătă, 18 noiembrie 1941.

M-am deșteptat din somn cu gândul la cei de acasă. Ce fac ei acum? Ce face Petruța? N-am mai visat-o de mult și-mi pare sincer, rău. Anul trecut, pe vremea asta, plecasem de la Bălăcița, de la petrecerea dată de colonelul nostru unde m-am simțit foarte bine și unde am cunoscut-o pe prietena doamnei colonel, M.S. venită de la Govora. Din cauza ei, am avut o discuție mai aprinsă cu gazda, care nu era de acord ca să vin la ei în casă însoțit de persoane de sex feminin, necunoscute. Pe atunci nu aveam nici-o obligație…
Nu mai știu nimic de acasă de peste o lună și când știu că am lăsat-o pe Petruța gravidă, singură, că a avut nefericitul accident în Galați și poate să i se întâmple ceva rău copilului nostru sau ei, inima mi se umple de durere și ochii de lacrimi.
Ieri, bobii lui Vlad și cărțile rusoaicei, mi-au dat de rău. Sunt amărât și nu mai știu de mine. Am un presentiment negru. Doamne, ajută-ne ! Doamne, fii cu noi ! Nu m-am mai rugat niciodată, dar acum o fac. Chiar dacă știu că nu ajută, parcă mă simt mai bine când mă rog.
Îmi recitesc carnetul cu notițe pe care l-am început chiar în prima zi de front. Am început să îmi notez aproape zilnic, când am timp, convins fiind că amintirile scrise nu se uită, activitate care mă bucură deși mă consumă emoțional, fiindcă trebuie să retrăiesc ani de întâmplări, pentru a le povesti altora ce înseamnă iubirea de viață !
In lipsa iubirii de sine, de semeni, nimeni nu se va putea niciodată întoarce către ființa lui interioara, către Eul lăuntric, către Sine său, care este de fapt, forța sa proprie. Acea forță protectoare, conectată la creație, acea forță ce însumează calități simple, ce aduce liniște, bucurie, pace. În lipsa ei, omul n-are substanță oscilând între trecut și viitor, umplându-și mintea cu gânduri de tot felul, de convingeri greșite, regrete, dar și dorințe goale.
Căutarea începe, întotdeauna, dinăuntru, dând liber rațiunii dar nu lipsit de inimă. Fiindcă inima lui închisă, lipsită de iubire, nu va putea cuprinde măreția și frumusețea vieții. Va rămâne veșnic în întuneric și în convingerea că așa e viața, grea ori lipsită de sens, întunecată și fără bucurii. Poate nici nu știi ce simți, ce trăiești, fiind într-o mare iluzie.
Un licăr de conștiință pentru fiecare, ce frumos ar fi…

Sâmbătă, 6 decembrie 1941.

Azi este ziua mea onomastică, Sf. Nicolae. Zi tristă !
Toată noaptea am visat în frânturi, evenimente de acasă. Se făcea că ne pregăteam de nuntă. Afară era ploaie… Nu știu ce să mai cred.
Doamne, ferește-ne de rău !
Primesc primele felicitări pentru onomastică de la căpitanul Datcu, însoțite de un mic pachețel, în care când îl desfac, găsesc un pachet de țigări de lux cu filtru aurit, John Player Special, pe care eu, ca nefumător, i le dau lui Bădoi.
Beau, ca să mă încălzesc, o gamelă din ceaiul preparat pe primusul cu spirt după care plec să inspectez grajdurile. Alături de soldații din plutonul grenadieri pe care-l conduce, îl găsesc pe Nelu Rădulescu, învățător din satul Pietriș aparținător Baldovineștilor.
Vorbim multe și de toate, despre amintirile comune, soții pe care le cunoaștem reciproc. Mi-e tare dor de sat de familie și gândul meu este numai acasă. Și Nelu suferă la fel ca și mine, cu atât mai mult cu cât el are și doi copii…
Sunt îngrijorat că nu primesc scrisori cu vești de acasă. Caut în însemnările mele să văd în ce stare sufletească eram când eram la curent cu tot ce se întâmpla acolo, departe. Număr zilele care au despărțit o scrisoare primită recent de la Dobriceni de alta mai veche. Mă uit la data când am expediat eu ultima scrisoare și fac calcule peste calcule luând în seamă toate variantele ca să pot deduce cam când aș putea primi răspuns.
Frontul este undeva în fața noastră. Dinspre el se aud zi și noapte bubuiturile înfundate de distanță ale tunurilor grele care asediază orașele de pe Don.
După amiază, am primit ordin să ne deplasăm spre nord. Cercetez ca de obicei harta mea și mă asigur spre ce „cap compas” ne îndreptăm. Este un orășel Zlatopol.
După un marș forțat de trei ore în care am parcurs cam 25 km, am ajuns. Am cantonat în curtea unei foste școli agricole. Regim de cazarmă.
Ca ofițer cu aprovizionarea, mi s-a repartizat o camera goală, drept cancelarie. Am mâncat ceva, în fugă și m-am pregătit de culcare. Sunt oboist. Am dormit toată noaptea aici, pe dușumeaua tare, pe care am întins câteva pături de la cai.