De ce-ți e frică, nu scapi…

30 octombrie 1941

Azi este programată plecarea din satul Bereski unde am stat două zile, și unde ne-am „încărcat bateriile” pentru ceea ce ne va rezerva viitorul incert.
Bădoi m-a sculat așa cum îi ordonasem, la ora 4. Chiar dacă am dormit doar câteva ore, mă simt odihnit și gata să înfrunt necunoscutul. Este încă întuneric și nu se zărește nici-o geană de ziuă. Frigul a format o crustă de gheață la nivelul solului, acolo unde noroiul a fost terciuit de copitele cailor și bocancii trupeților. Cei doi soldați chemați de ordonanță, mi-au cărat cufărul la căruța cu muniție, în liniște, ca să nu deranjeze pe Alexia și pe Sonia, care încă mai dormeau la ora aia.
Am trecut în revistă efectivul plutonului, armamentul și muniția aferentă, repartizarea greutăților acestora uniform pe toate cărucioarele brandurilor și pe căruțe, starea cailor și aprovizionarea cu furaje pentru cele două zile cât se preconizase să dureze marșul până la noul loc de campare. Băieții făcuseră totul ca la carte, sub supravegherea comandanților de piese, care erau bine instruiți.
Când aproape terminasem cu aranjarea ordinii de marș, a trecut călare în control și comandantul companiei, care ne-a gratulat cu un ”bine băieți,, și a trecut mai departe.
Am luat calul meu care era legat la căruța cu efecte și călare, am trecut în fața plutonului, gata de drum. A putea să parcurgi marșurile călare, era avantajul unui comandant față de trupă…și acest lucru conta, foarte mult…
Ora 6, era ora anunțată ca ora de plecare în marș. Eram gata, în fața plutonului încolonat pentru drum, când văd venind spre mine, fostele gazde ca să-și ia la-revedere, cu ochii înlăcrimați, urându-ne drum bun și sănătate în limba lor (счастливого пути и здоровья – zdarova). Vor să mă sărute și le sărut și eu. Sunt înduioșat de purtarea lor sinceră și curată și ochii mi se umezesc de lacrimi.
Soarele își mijește razele de un galben sângeriu deasupra orizontului îndepărtat, vestind o zi frumoasă, de care chiar avem nevoie.
Timp noros, fără ploaie, puțin cam cald pentru sfârșitul lui octombrie în zona asta, când trebuia să fie rece și brumă. Noroiul se întinde peste tot. Același noroi cleios pe care l-am răscolit cu bocancii și copitele cailor, de când am pornit marșurile prin stepa ucraineană.
Pare că totul este bine, deplasându-ne ușor, mai ales că trupa și caii se odihniseră două zile dar, după numai vreo două ore de la plecare, începe să plouă ca-n timpul verii. Dau ordin soldaților din plutonul meu să-și scoată foile de cort și să se protejeze, dar nu peste mult timp se dovedesc și acestea neputincioase și, ca urmare, umezeala ne pătrunde până la piele.

Ploaia rece ne biciuie fața și ne îngheață obrajii și barba. Bocancii sparți ai soldaților sunt plini de apă. Călare, sunt ocrotit de ”binefacerile,, noroiului, dar și eu ud până la piele, înaintez cu greu printre rafalele de ploaie. Drumul este desfundat, ca arat cu plugul iar șanțuri laterale de scurgere a apei, ca de altfel pe toate drumurile din Ucraina, nu sunt.
După șase ore de mers prin ploaie și noroi, mai punând umărul la loitrele căruțelor care se împotmoleau în noroiul ce urca până la căpățâna roților, frânți de oboseală și uzi ca șoarecii, (de unde o fi venit expresia asta?) am parcurs cei 28 de km până în cătunul Iankiparopol, unde trebuie să cantonăm.
Satul nu are mai mult de 30 de căsuțe, multe dintre ele gata să cadă, cu gardurile rupte sau lipsă, semne că pe aici a trecut frontul sau numai trupe care și-au procurat lemn pentru foc din curțile localnicilor.
Cu mare greutate găsim și noi o cameră, la o ”hazeaica,, între două vârste, care la început s-a opus să ne dea drumul în casă, dar pesemne, înduioșată de starea mizerabilă în care ne aflam, ne deschide ușa și ne primește, bodogănind.
Sunt ud până la piele. Îmi schimb ciorapii cu alții aduși de Bădoi și tremurând de frigul ce-mi intrase în oase, mă urc pe cuptor. Mă simt ca-n sânul lui Avraam… Nici nu apucasem să mă dezmorțesc bine că și primesc ordin să merg să inspectez grajdurile fostului colhoz unde fuseseră adăpostiți caii și să înaintez comandantului raportul.
Îmi terminasem controlul, trimisesem raportul prin ordonanță la comandament și mă bucuram la gândul că până mâine voi fi liber, la căldură, când sunt chemat la comandamentul companiei. Mă prezint și comandantul companiei îmi înmânează ordinul că „începând de mâine de la prima oră, sunteți numit ofițer administrator” Asta însemna să răspund de întreaga administrație a companiei, adică evidența oamenilor și a materialelor, hrana zilnică și pentru perioada deplasărilor sau pe frontul de luptă, echipament, aprovizionare cu muniție, tot tacâmul. N-am ce face și îmi pun lacăt la gură strivind între dinți o înjurătură la adresa căpitanului Datcu, comandantul companiei, spunându-mi în gând…”dacă-i ordin, cu plăcere„ …
Plutonierul de companie îmi înmânează toate registrele și fără să-i iau efectiv în primire, îl anunț că va fi adjunctul meu în noua funcție-îndatorire care mi-a fost încredințată, până când va fi deblocat. Săracul, era bolnav de plămâni în fază terminală.
Mă întorc supărat în cantonament. De abia spre seară încep să mi se usuce efectele. Sunt bucuros cel puțin că am un pat cald pe cuptor, unde să pot dormi bine, dar mă înșel deoarece toată noaptea am fost trezit de aghiotantul companiei prin agentul de legătură, care-mi transmite alte și alte ordine. Cum să dorm în situația asta? Gândurile încep să mă frământe.
Căpitanul Datcu, comandantul companiei mele nu prea mă avea la inimă încă din Craiova. Nu cumva de la el pleacă toate? Simt o jenă la subsuori și apoi o mâncărime persistentă care nu dispare nici după ce mă scarpin. Caut și omor prin întuneric… primul păduche. Sunt dezgustat și alte gânduri îmi trec prin cap. De unde? Când ? Cum ? De la tata știam că inamicul numărul unu al soldaților pe front, sunt păduchii. Am căutat să mă feresc de acest inamic, dar uite că de ce mi-a fost frică, nu am scăpat…

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.