Cantonați la Berețki, pe Bug

29 octombrie 1941 Ordinul primit de la comandament, adică: „ora șase deplasarea în formație de marș” m-a făcut ca toată noaptea să mă trezesc aproape din oră în oră, îngândurat fiind de ce va urma…
Femeile, adică gazda și fetița ei Sonia, s-au sculat odată cu mine, de la ora 4 să pregătească de zor merinde pentru drum, știind că plecăm la ora 6. Parcă pregăteau plecarea soțului și a tatălui, nu a unui ofițer străin și dușman lor și al armatei în care luptă soțul.
La ora 4 și 30 a venit sergentul Boangher Ilie, comandantul piesei de brand nr. 1 care-mi aduce la cunoștință și-mi înmânează noul ordin care zice că „azi nu mai plecăm din cauza timpului nefavorabil dar la ora 8 este adunarea companiei”. Mi s-a luat o povară de pe suflet și mulțumit mă întorc pe partea cealaltă, așa cum se spune și adorm fericit „sforăind” până la 7 când mă trezește ordonanța să mă echipez pentru raport.
La 8 este trecerea în revistă a evenimentelor, urmată de inspectarea echipamentelor și a armamentului. Băieții mei se prezintă bine. Alții săracii, înjurături, bătaie și alte pedepse, ca-n cazarmă.

La 9,30 scap de corvoadă și mă înapoiez la cameră. Hazeaica mea, gazda Alexia, îmi pregătise masa, friptură cu cartofi, cum n-am mai mâncat de când am plecat de acasă, pâine de casă, murături asortate, toate excelente. Se scuză și întorcându-mi dosul apetisant, se apleacă cotrobăind pe sub pat, de unde se ridică triumfătoare cu o sticlă din care-mi toarnă într-un pahar de vin de 150 ml, votcă până mi-l umple, apoi își toarnă și ea unul la fel și ridicând paharele, urăm fiecare pe limba noastră, ea pentru Petruța, eu pentru „ciolovecul” ei care era dus la ,,voina” război, ca și mine. Sonia nu era acasă… Fusese trimisă la o rudă, tot în sat…
Mâncăm împreună, cu poftă, după votca băută…Între timp, neinvitați, sosesc la ușa casei unde eram cartiruit colegii Nicolăescu, Traian Conea și Iulică Stroie, comandanții plutoanelor II și III mitraliere, care se auto invită la masă și care nu se lasă până nu bat niște apropouri picante vis-à-vis de norocul meu de a găsi o gazdă frumoasă, nu ca ale lor. Eheiii! Fiecare cu norocul lui… Invidioși, ce să le ceri?
După masă, Bădoi se apucă să-mi spele rufele și eu, profitând de împrejurare, mă scuz față de camarazi, că am de scris acasă mai multe scrisori, ca să rămân singur. Pleacă cu toții la plutoanele lor și apoi la gazde să se odihnească. Cine știe ce ne așteaptă mâine. Deocamdată, vorba unui mucalit…trăiește-ți clipa…!

Scriu acasă, Petruței și lui tata, apoi surorilor, la București Antonicăi și la Făurești, Anetei. Scot fotografiile, la cererea Alexiei și Soniei. La vederea pozei Petruței, spune că este frumoasă „E frumoasă bruneta ta- Красивая брюнетка в вашей” și că seamănă cu mine. Când văd și șuvița de păr dată de ea la plecarea din Craiova, încep să plângă amândouă spunând că și ai lor sunt plecați pe front și nu știu nimic de ei de la începutul războiului.( Они усыпялись на фронт и ничего о них не знают.)
Bădoi mi-a spălat rufele, le-a uscat și s-a apucat să le calce cu un fier cu cărbuni. Alexia nu-l lasă și le calcă ea și plânge. Lângă ea, Sonia le împăturește și plânge tăcut, poate gândind la tatăl ei.
Pe la 4 termină cu călcatul și eu cu scrisorile. Vecina ne aduce grâu fiert – colivă și lapte cald. Mâncăm în tăcere, fiecare cu gândurile lui.
Sunt chemat la comandament. În fine, aflăm că a venit ordin de la comandamentul brigăzii și s-a hotărât ca să ne continuăm marșul peste Bug, unde vom avea cantonamentul și însărcinarea ca trupă de ocupație. Mâine plecăm. Îmi pare rău de aceste femei cu suflet larg și bun. M-au primit, m-au tratat și m-am simțit ca acasă. Ne-a înfrățit necazul, durerea și nenorocirea adusă de război și de singurătate.
Gândul meu totuși este plin de acasă, de Petruța. Închid ochii și o văd lângă mine, plânsă dar frumoasă, așa cum am lăsat-o când am plecat. O văd des în poza de „ vinovată” recunoscându-și numai din privirea galeșă, greșeala închipuită, făcută fără voie. Cât de rău îmi pare că am putut-o supăra cândva ! S-o am acum lângă mine, jur că n-am s-o mai supăr niciodată. Mi-e dragă, o iubesc, și-mi pare un veac trecut de la despărțire și o veșnicie până o voi revedea. Dar nu mă descurajez. Am mare încredere în mine și sunt sigur că mă voi întoarce cu bine, acasă, lângă ea și lângă ai mei, pentru că n-am nimic de reproșat. Am făcut și voi face numai bine. Chiar și în aceste clipe, pe aceste locuri, fac numai bine…
Cu soldații, mă port ca un frate mai mare și ei mă iubesc, mă ascultă, mă respectă și au încredere în mine. Le-am arătat în lunile care au trecut de când suntem plecați de acasă că dacă fac bine ce le spun, o să aibă o viață cazonă mai bună decât alții, de la alte subunități, care au pățit-o.
Dar, vorba proverbului, dormi așa cum îți așterni, este valabilă și aici.

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.