30 octombrie 1941

În Basarabia ne însoțea Unitatea de Igienă și Profilaxie serviciu de campanie, formaţiune de luptă, între ale cărui preocupări intră mai ales lupta împotriva tifosului, agentul vector al bolii fiind păduchele.
Acesta era combătut prin etuve, cuptoare propriu-zis, în care se agăţau hainele ce urmau să fie deparazitate prin temperatură până la 110˚ C. De îndată ce temperatura începea să crească peste 60˚ se auzeau nişte mici trosnituri ce erau tocmai zgomotele produse de păduchii care creează atâtea neplăceri şi care se despărţeau de lumea vie.

Trebuie să vă mărturisesc că ne izbeam şi de o concepţie, ca să zic aşa populară, care considera că „nu există trup viu fără păduchi”.
Îmi amintesc că unul dintre sanitarii care trebuiau să deparaziteze, aşa, cu o sinceritate puerilă, mi-a spus: „Domnule ofițer, dar dumneavoastră n-aveţi păduchi?”.
Adică lor nu le venea să creadă că pot să existe oameni şi fără păduchi! Ba, în completare, spuneau că păduchii pleacă de pe un om numai în momentul în care el moare. Dar, în fine… vedeţi, că am avut greutăţi nu numai cu păduchele în sine, dar mai ales cu gândirea aceasta care era înrădăcinată.
De la tata știam că inamicul numărul unu al soldaților pe front, sunt păduchii. Am căutat să mă feresc de acest inamic, dar uite că de ce mi-a fost frică, nu am scăpat…
Fiecare dintre noi alergăm grăbiți pe calea destinului nostru, într-o încercare de-a ne găsi sensul vieții. Nu este o aroganță din partea noastră să credem că îl putem controla?
Destinul eroilor principali poate fi regăsit în lupta atâtor oameni din jurul nostru, în lupta cu viața, cu boala și cu moartea – este lupta a milioane de oameni de pe acest pământ.
Uneori lasă înfrânți, alteori învingători, dar întotdeauna cicatrici!

SITUAȚIE INCERTĂ

Sfârșit de octombrie. Ploaia s-a oprit pe la jumătatea nopții și o geană de lumină se năzare spre răsărit. Se anunță o zi frumoasă de toamnă târzie. Stepa ce înconjură cătunul Iankiparopol, emană un miros cadaveric de plante intrate în putrefacție, de hrișcă și de porumb necules.
Gazda, la care am găsit înțelegere și ne-a oferit o cămăruță curată de femeie bătrână și singură, s-a mai îmbunat, poate și datorită purtării noastre omenești, dar n-are cu ce să ne ajute. Vorba noastră deacasă cândn-ai ce sau n-ai cu ce „…se uita în cer și-n pământ”…
Privind gospodăria, de dimineață la lumina zilei, îmi dau seama că bătrâna se zbate într-o sărăcie lucie. În coteț, nici-o pasăre. La fel și în grajdul pe jumătate dărâmat.
Văzând că mă uit prin preajmă și vorbesc despre ceea ce văd cu Bădoi, intră timid în conversație și rupând puțin moldovenește î-mi spune că până la sosirea noastră, cam cu o săptămână înainte, au trecut prin sat alte trupe care i-au luat totul, găinușele care-i aduceau zilnic câteva ouă și o vițea care trebuia să fete în primăvară, vițică de ”neleapcă„ adică era gestantă și trebuia să fete pentru prima dată. Din această cauză ne-a primit pe noi cu ostilitate.
Colegii mei, comandanții celorlalte plutoane, tot rezerviști ca mine, sosind la o „cafă ca-n Ardeal” din rezerva mea de cafea naturală Dallmayr-Munchen, compania germană folosind preponderent cafea originară din Etiopia, țară fiind general considerată ca locul unde a luat naștere cultura cafelei, cafea naturală sută la sută, pregătită perfect în ibricul de aramă fiert pe cărbuni de ordonanța Bădoi, îmi spun din sursă mai mult ca sigură, adică de la furierul comandantului de companie care primise ordinul de la comandamentul regimentului, că mâine trebuie să ajungem la Bug. Cum va fi oare vremea?
Când am plecat din țară, ni s-a spus că menirea noastră este de a elibera Basarabia răpită de ruși și a stabili vechile hotare ale țării, pe Bug. Acum aflăm că chiar vom trece Bugul, vechea graniță, îndreptându-ne clar spre teritoriul Transnistriei.
Se mai vehiculează zvonul că în curând, pe aceste locuri vor fi deportați țiganii nomazi și sedentari, chiar meseriașii din această etnie.
Încă din timpul guvernării legionare se discutau aceste lucruri. Vom trăi și vom vedea, vorba zicalei de acasă.
După unii, trecerea Bugului, vechea noastră graniță dinspre ruși, ar fi fost negociată de conducătorii noștri și nemți ca o bonificație la vechile granițe, pentru popularea lor cu țigani.

Pământul de dincolo de Nistru – Transnistria – poartă acest nume abia din secolul XX. Atât în accepţiunea românească cât şi în cea rusească, Cisnistria se subînţelege ca fiind partea dreaptă, partea de apus, dinspre România a Nistrului, Transnistria (Prednistrovia) fiind partea stângă, dinspre răsărit.
Rusia a intenţionat să dea noii gubernii din răsăritul Nistrului numele de Moldova Nouă, ulterior însă decizia a rămas pentru Rusia Nouă.
În frământatul an premergător războiului, mai precis la 2 august 1940 Sovietul URSS a adoptat legea formării Republicii Unionale Socialiste Sovietice Moldovenești într-o variantă propusă de Ucraina. Prima capitală a acestei noi republici unionale, Balta, trecea în componența Ucrainei.
La 10 mai 1941 s-a dat curs cererii doar a două sate cu o componență majoritară moldovenească de a trece din componența Ucrainei în componența Moldovei rusești, din mai multele localități care înaintaseră această solicitare.
Toți românii din Rusia rămași în afara granițelor noii republici și-au pierdut autonomia și drepturile de a-și utiliza oficial limba maternă.
Au fost samavolnic trecute sub administrație ucraineană raionul Bârzu cu nouă localități, raionul Nani cu șase localități, zece localități din raionul Balta, nouă din raionul Curtâi, iar din raionul Ocna Roșie douăzeci și trei de localități.
Multe din toponimele românești vor fi schimbate cu această ocazie pentru a se pierde informațiile asupra întemeierii lor și a da o altă coloratură etnică: Bîrzu în Kotovsk, Mãrculeni în Dimovka, Voloșca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hopului în Dolinskoie, Mălai în Karataevka, Urâta în Elenovka și așa mai departe. Numai din enumerarea acestor zeci de nume ale localităților românești din zonă, ne dăm seama de politica autorităților de deznaționalizare a locuitorilor vizați. Toate acestea erau discutate de către noi, ofițerii proveniți din rândurile intelectualilor „rezerviști”, cu fereală față de ofițerii de carieră care aveau altă optică vizavi de politica expanționistă a conducătorilor…
Sunt mereu cu gândul acasă, la cei dragi. De aproape o lună am pierdut orice legătură cu familia. N-am primit nici-un răspuns la scrisorile mele. Vor fi ajuns? Mi-au răspuns ? De ce nu primesc nimic ?
Plutonierul major pe care l-am înlocuit la sectorul administrativ al unității, a plecat spre Craiova, fără să mă anunțe așa cum convenisem atunci când îi luasem în primire. Puteam să trimit prin el mai multe scrisori pe care le-am scris în ultima lună și pe care n-am avut posibilitatea de a le expedia. Chiar dacă le trimiteam, unde să-mi fi răspuns? Situația noastră era incertă.
După masă, printre soldați, începe să circule un zvon cum că mâine ne vom îmbarca în vagoane de tren și vom merge, după unii la Craiova, după alții, pe frontul de la Nipru. Direcții contrare…
Seara, la adunarea de la comandament, aflăm adevărul. Batalionul nostru se va despărți de regiment și vom merge pe Nipru ca să înlocuim o unitate germană ca trupă de ocupație.
Mare deziluzie! Și noi și soldații suntem foarte supărați și îngândurați. Ne depărtăm din zi în zi mai mult de meleagurile natale în spațiu dar și în aspirațiile noastre. Ordinul este clar și…nu se discută. Se execută…
Până la eliberarea teritoriilor româneşti de dincolo de Prut, Antonescu a avut sprijin total din partea societăţii româneşti, dar după ce a trecut Nistrul, l-a pierdut.
Mâine plecăm. Toată noaptea, plouă, plouă, plouă. Îmi reamintește de Bacovia….
Nu pot dormi de gânduri, de situația aceasta incertă…de tot ce mi se întâmplă de când am plecat pe front.

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.