PE BUG
1 noiembrie 1941.
Pe la șase jumătate, se luminează de ziuă și ploaia se oprește. Încetarea ploii este oare un semn de bun augur?
Pun la punct sarcinile ce-mi revin ca ofițer cu aprovizionarea pe companie, apoi merg la plutonul meu să văd cum s-au pregătit soldații de plecare.
Trecem în marș un râu, afluent al Bugului, pe un pod de dube, pregătit de geniști și cârpit aproape zilnic din cauza bombardamentelor aviației ruse care survolează permanent vadul de trecere pentru a zădărnici înaintarea trupelor noastre. Avioanele rușilor încă nu au decolat, cred că din cauze naturale, ceața zăbovind mai mult deasupra apei pe care o lăsăm în urmă.
După trecerea pe malul stâng al râului, intrăm iarăși în zona frontului, sub comandamentul militar german. Fusesem anunțați din timp și am luat măsurile de rigoare, adică soldații fuseseră atenționați cum să se comporte în raporturile cu noii camarazi, nemții, pentru a nu se crea disensiuni, știut fiind că vom duce de acum încolo mult timp „zile bune și rele” alături de ei.
Câțiva kilometri șoseaua pe care o urmăm este pietruită și ne deplasăm curat și cu ușurință, dar mai departe dăm de aceleași drumuri desfundate, pline de apă și noroi, încât de abia ne târâm picioarele prin glodul cleios și rece. De ce ne-a fost frică, nu am scăpat, Iarăși bocanci uzi, picioare degerate, înaintare îngreunată.
Renunț de a mă deplasa călare, descalec și leg calul la spatele căruței lui Bădoi. Merg alături de soldați, îngândurat la fel ca ei. Suntem doar în aceeași oală. Ce surprize neplăcute ne vor rezerva oare zilele ce vor veni ?
Înaintăm tăcuți, supărați, împovărați de gânduri și acestea pline numai de ființele dragi lăsate acasă, fără știri despre noi, cei plecați pe front. În gând, fiecare spunem rugăciuni implorând pronia cerească să ne ajute să trecem peste aceste încercări.
Încep să se arate și să se înmulțească semnele războiului. Peste tot întâlnim localnici refugiați, umbre de oameni necăjiți slăbiți și zdrențuiți înhămați la cărucioare de curte de cele mai multe ori, arar câte o vacă sau un bou costelivi trăgând la niște cotigi pe două roți încărcate cu te miri ce, peste care stau cățărați copii, atelaje conduse de un sărman ducându-și spre necunoscut bruma de avut ce i-a mai rămas. Ochii privesc în gol…Încotro Doamne ?
Casele dărâmate își rânjesc găurile ferestrelor smulse, curți fără garduri împrejmuitoare, animale moarte pe care corbii le ciuruiesc smulgându-le măruntaiele sub privirile noastre, armament distrus, mașini bombardate, carbonizate, părăsite, echipament distrus, măști de gaze și chiar trupurile morților neridicate încă.
Trecusem prin Vradievka, o localitate răvășită de ororile războiului, când, la o răscruce de ulițe vedem șase cruci, patru de unguri și doi de nemți. Le recunoaștem după chipiurile sau căștile agățate în armele încrucișate ce țin loc de cruce. Mormintele ungurilor sunt foarte bine aranjate și îngrijite față de celelalte.
În depărtare, la câțiva kilometri buni, se observă o localitate mai întinsă, un orășel chiar. Scot harta și mă orientez. Este Golta (se pronunță Holta).
Ajungem la marginea orășelului reședința județului cu același nume. Județul Golta este numele unuia dintre cele 13 județe care fac parte din Guvernământul Transnistriei, regiune aflată sub administrație românească după ce am recucerit teritoriile transnistrene ale Basarabiei.
Județul, care se găsește în partea central-estică a Transnistriei, era împărțit administrativ într-un oraș, Golta, care era și sediul județului, și șase raioane.
În sensul acelor de ceasornic, județul Golta se învecinează la nord, nord-est și est cu fluviul Bug și cu Comisariatul Ucrainei, la sud cu județul Brerezovca, la sud și sud-vest cu județul Ananiev, iar la vest și nord-vest cu județul Balta.
Reședința județului Golta se găsea în orașul Golta. Județul era alcătuit din orașul Golta și raioanele, Crivoe, Oziero, Domaniovka, Golta, Liubașcova și Vradievca. Pe Bug însă erau numai raioanele Crivoe, Oziero, Golta și Domaniovka.
Golta este amplasat în cotul spre răsărit al Bugului.
Aici cantonăm.
Peste tot este un dute-vino de soldați germani, italieni și români. Fiecare cantonăm pe unde apucăm. Când găsim vreo casă mai acătări, nemții, chiar simpli soldați, ne dau afară și ne iau ei locul. Sunt aroganți, plini de ei, bine echipați cu ținută de iarnă și cizme în picioare.
Aflăm că în oraș se găsește bere. Nu mai gustasem licoarea gălbui-maronie de când plecasem din Craiova. Plec cu amicul Nicolăescu, învățător din Valea Stanciului-Dolj, comandant și el al unui pluton din compania a V a, ducându-ne pașii pe străduțele noroioase, căutând localul și, într-un târziu, găsim berăria. Aglomerație de soldați italieni, români, nemți și civili localnici.
Ne așezăm la coadă și cu mare greutate ne vine și nouă rândul. Aroganții nemți intră în față, rânjindu-și dantura…
La barul năclăit de mizerie, soios, nu au halbe și servesc licoarea apoasă, sălcie, scârboasă și tulbure din borcane de ½ litru. Cu greu, mai mult de sete, terminăm conținutul și plătim câte o jumătate de marcă pe borcan. Aveam mărci încă din trenul cu care venisem, din vânzarea pachetelor de țigări primite ca rație de front. Ni se mai dă rest o rublă.
Plecăm să găsim ceva de mâncare, dar și la bodega de alături nu găsim nimic. Se terminase absolut totul. Nu erau pregătiți pentru venirea unui număr așa de mare de soldați, nehrăniți și nebăuți de mai multe zile.
Schimb unui ofițer neamț puțin mai mult abțiguit care mă abordează, 5 mărci cu 300 de lei, adică cu 60 de lei marca, după ce ne tocmim cu neamțul și camarazii lui și ei pe jumătate beți, mai rău ca la piață, susținut de Nicolăescu.
Repertoriul lui este inepuizabil cuprinzând înjurături cazone debitate cu zâmbetul larg care-i dau un aer de mijlocitor serios, echidistant și de bună credință față de cei din față.
Aceștia, sunt niște soldați nemți bine îmbrăcați cu uniformele lor gri șobolan, perfect cabrate pe corpurile atletice, care dacă ar ști ce le debitează colegul meu, despre mame surori și toată partea feminină a neamului, cu zâmbetul lui încrezător, ne-ar face, bieții nemțălăi, chiar dacă suntem ofițeri, niște cârpe de șters pe jos.
Continuăm să ne deplasăm, să vedem orașul și să ne „orientăm” cum se mai zice în aceste împrejurări, pentru un periplu plin de avantaje în viitor.
Peste tot case arse, ruine, pe străzi motociclete cu mitraliere pe ataș, tancuri și care de luptă stricate și părăsite, mașini și ostași de diferite naționalități.
Italieni îmbrăcați neglijent, mici de statură, bruneți în marea lor majoritate, atenți și prietenoși cu românii pe care ne apelează cu „fratelo!, fratelo!”, bine dispuși, cântă tot timpul arii din operă sau melodii napolitane, după zona din care erau.
Nemții țanțoși, plini de ei înșiși, ne privesc cu dispreț și pe noi și pe italieni, considerându-ne o rasă impură.
Ungurii, mândri și îngâmfați, îmbrăcați cu uniforme kaki bazonate cu piele pe la coate și pe la genunchi, chiar simpli soldați fiind, ne privesc cu superioritate și indiferență ca nemții, parcă nevăzând gradul nostru soldățesc.
Ce rase de oameni… !
Înv. Petrescu Zaharia Nicolae
Va urma.
