You are currently viewing JURNAL DE FRONT: ÎNVĂȚĂTOR PETRESCU ZAHARIA NICOLAE – DE LA CATEDRĂ LA COTUL DONULUI (XXVI)

JURNAL DE FRONT: ÎNVĂȚĂTOR PETRESCU ZAHARIA NICOLAE – DE LA CATEDRĂ LA COTUL DONULUI (XXVI)

RĂNIT

31 iulie.
La ordinul comandantului de batalion, sunt desemnat de comandantul meu de companie, în virtutea vechii noastre ”prietenii„ să organizez, după ridicarea răniților ambelor tabere, o grupă de cercetare a frontului pe care a luptat compania, pentru întocmirea raportului.
Plec cu echipa formată din zece camarazi, deplasându-ne în evantai ca să cuprindem frontul din fața companiei, pentru a inspecta câmpul de luptă.
Încleștarea a lăsat în urmă un peisaj apocaliptic, mormane de cadavre rusești, arme de tot felul, muniție împrăștiată peste tot. Dau ordin să fie strânse puștile mitralieră, pistoale mitralieră tip P.P.S. cu tambur și două puști anticar (aruncătoare de grenade). Dispun și strângerea puștilor tip carabină Z.B., puști semiautomate, măști de gaze și muniție felurită, pe care doi soldați le cară spre linia noastră, le fac grămadă pentru a fi preluate la întoarcere.
Răniți nu mai sunt. Nici de-ai noștri, nici de-ai lor, fuseseră între timp evacuați. Ai noștri luaseră și morții.
Peste tot numai cadavrele inamicilor printre care descopăr patru ofițeri. Număr peste o sută de cadavre în prima linie din contrapantă, adică la nici 60-70 de metri de linia noastră de apărare. Mai jos nu am coborât, auzind inamicul în linia lor de tranșee aflată la nici 100 de metri de locul unde ajunsesem. Precis sunt mai mulți, deoarece se cunosc urmele pe unde brancardierii și-au târât morții și răniții. Nici ei nu au urcat mai sus de frica noastră, așa că i-au luat numai pe răniții care se târâseră spre ei.
S-a lăsat întunericul. Cu băieții desfășurați în evantai încercând să acoperim tot frontul din fața companiei, dau semnalul retragerii spre linia noastră a tranșeelor. Ca din senin, o ploaie de proiectile de brand cade peste noi. Rușii, poate bănuind, poate chiar observându-ne că suntem în cercetare pe acest „câmp al nimănui”, poate numai din pură întâmplare, au deschis instantaneu un foc precis peste noi, amestecându-ne una cu pământul peste morții luptei de abia terminate.
Simt o lovitură puternică în șoldul drept, parcă cineva m-a tras spre înapoi, o smucitură care mă aruncă într-o groapă de obuz.
Inițial am crezut că sunt tras de unul din băieți ca să mă ferească de proiectilele de brand ce cădeau de-a valma…dar nu, sunt rănit….
Totul se întunecă la figurat și nu mai știu de nimic.
Parcă plutesc…Nu simt nici-o durere…Nu aud nimic…ba parcă ceva, departe, ca un ecou…Urechile refuză să sedimenteze zgomotele care uneori se amplifică, sau devin difuze…bubuie…mă dor…mă sufoc…respir greu…
Stau nemișcat, în imposibilitate de a face ceva…mișc mâna dreaptă să mă curăț la ochii plini de pământ, apoi stânga. Dreapta este neputincioasă…parcă încep să aud ceva…cineva se târăște…cineva șoptește ceva…cineva mă întoarce pe spate…cine? Cineva încearcă să-mi scoată cizmele.
Încerc să deschid ochii.
Nu pot.
Sunt acoperiți de pământ care mi-a intrat sub pleoape și care-mi provoacă o durere surdă care nu se mai termină…lovesc cu cizma stângă peste cea dreaptă și ating ceva moale…
-Stați liniștit…sunteți de-al nostru…vă ducem acum la postul de prim ajutor și veți fi bine…

Simt ca sunt spălat pe față cu un burete ud. Ochii mă dor, mă ustură, mă glodesc parcă o tonă de nisip și s-ar fi strecurat sub pleoape.
-Încă puțin și sunteți gata…este glasul lui Atanasie Visarion, felcerul nostru…gata domnule puteți deschide ochii…dacă vă dor, este de la restul de praf sau de la fumul exploziei prin care v-ați procopsit cu rănile.
-Cât de grav este băiete?, il întreb eu pe sanitar.
-Deocamdată, la prima vedere este cam…așa și așa, dar mai multe o să vă spună domnul doctor de la spital. Trebuie să vă transportăm acolo, cât mai repede, ca să nu mai sângerați. Trebuie să vă opereze, cred. Dar mai mult ca sigur, după ce experiență am eu ca sanitar dar și după rănile pe care le-am pansat sau le-am văzut, a dumneavoastră o să vă cam dea de cap…dar se rezolvă…
Ambulanța nemților, trimisă de comandantul companiei cu care ne învecinam și care aflase de rănirea mea, sosește și sunt ridicat cu targa și băgat în ea.
Băieții mei cu care fusesem în recunoaștere și mă căraseră rănit înapoi, în liniile noastre,nu se despărțiseră de mine cât am fost inconștient.
Am aflat mai târziu că Bădoi plânsese în hohote când m-a văzut inconștient, rănit, cărat în spate…

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.