TRANSNISTRIA
Părăsim spațiul dintre Nistru şi Bugul de Sud, denumit cu precădere Transnistria, denumirea oficială a formaţiunii teritorial-administrative dintre Nistru şi Bug, aflată sub administraţie românească în anul 1941. Teritoriul în cauză a intrat în vizorul statului expansionist ţarist în 1740, când Rusia a ajuns la Bugul de Sud, devenit graniţă ruso-otomană.
Așa cum am procedat totdeauna când am plecat spre locuri necunoscute, m-am informat despre acestea. Așa am făcut și când am aflat că vom merge în război, pe meleagurile răsăritene, să reîntregim țara, așa am făcut și ieri, după anunțul comandantului. În porthartul de pe șoldul stâng aveam o hartă administrativ-teritorială a suprafeței pe care o străbăteam, și pe care o studiam de fiecare dată când primeam un nou ordin de deplasare spre o altă locație. Trebuia să fiu informat, pentru mine…
În 1918, când Basarabia a reintrat în componenţa României, prin votul Sfatului Ţării de la Chişinău la 27 martie, reprezentanţi ai moldovenilor din stânga Nistrului se rugau ca aceştia să nu fie lăsaţi de izbelişte:
“Fraţii noştri şi neamurile noastre care suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii cei care suntem rupţi din coasta Basarabiei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Fraţilor, nu ne lăsaţi şi nu ne uitaţi”.
La 12 octombrie 1924, ca o recunoaştere a prezenţei elementului moldovenesc din stânga Nistrului, regimul stalinist a decis crearea în partea de vest a ţinutului dintre Bug şi Nistru a unei Republici autonome moldoveneşti cu centrul administrativ în oraşul Balta, în componenţa RSS Ucrainene. Mai cu seamă din 1917, în Transnistria s-a dus o politică de deznaţionalizare, rusificare şi colonizare.
Conform unor date, în ţinutul dintre Nistru şi Bug trăiau, la preluarea sa sub administraţia românească din 19 august 1941, circa 250.000 locuitori moldoveni din totalul de 1.200.000. Majoritatea moldovenilor era aşezată în satele din preajma Nistrului.
Profesorul și istoricul Nicolae Iorga descria aşezările moldoveneşti conform unei hărţi germane găsite la Gotha în 1917 ca „o serie de şerpuiri spre Nord -Est având la bază Dubăsari şi înaintând peste Balta până la Sofievca, o masă compactă care, la Sud, merge pe la Grigoriopol până la altă colonie din vremea Ecaterinei a II a, Tiraspol, spre a se prelungi, după Tiraspol, până la Maiac, pe limanul Nistrului, aruncând o şuviţă spre Nord – Est. Aceasta, afară de largi pete de moldoveni cu care e semănat şi teritoriul de peste Bug“, consemna el.
Populaţia moldovenească a fost rărită de sovietici prin deportări, iar după izbucnirea războiului al II-lea mondial, prin evacuări. În 1941 existau 89 de sate moldoveneşti după cum am aflat : 24 în raionul Râbniţa, 5 în raionul Balta, 12 în raionul Ananiev, 29 în raionul Dubăsari, 3 în raionul Golta, 13 în raionul Tiraspol, 1 în raionul Berezovca şi 2 în raionul Ovideopol. Mai erau alte aproximativ 50 de localități mixte adică populaţie moldovenească amestecată cu alte etnii, ruşi, ucraineni şi altele 36 sate cu populaţie de altă etnie, dar în care trăiau şi moldoveni, aproximativ 2000 de familii pure. Judeţul Tiraspol era calificat ca un ţinut cu o populaţie exclusiv românească, cu excepţia oraşului Tiraspol, a cărui populaţie în 1905, nu era „curat românească “
În anul 1792 Tiraspolul de azi nu era decât un sat moldovenesc, Sucleia Veche, situat pe moşiile unui boier moldovean”, menționa Nicolae Iorga. Structura etnică a oraşului Tiraspol a evoluat în felul următor: în 1897 ruşi – 44,3%, evrei – 27,1%, ucraineni – 11,7% şi moldoveni – 11,4% . În 1926 în Tiraspol au fost consemnaţi 54,8% ruşi, 29,4% evrei, 11,9% ucraineni şi 1,4% moldoveni iar în zilele noastre, mai precis în anul 1989 – 41,3 % ruşi, 17,6 % moldoveni şi 32,2 % ucraineni.
Decizia formării, la 12 octombrie 1924, a Republicii Autonome Sovietică Socialistă Moldovenească a fost luată de Comitetul Executiv Central al PC. din Ucraina. Apariţia RASSM reprezintă implementarea politicii celor două popoare, român şi moldovenesc. Conform acesteia, ar exista două limbi distincte, româna şi moldoveneasca. Formal, Republica Autonomă cuprindea şi Basarabia, „vremelnic ocupată de capitaliştii români“ cum menționa mașina de propagandă rusă.
Între 1932 şi 1938 în RASSM s-a putut scrie în limba moldovenească cu grafie latină. Din 1929 capitala republicii a trecut de la Balta la Tiraspol. Conform unor surse, în zona Baltei exista o populaţie formată preponderent din etnici ucraineni, care nu dorea ca localităţile lor să facă parte din RASSM.
La plenara Comitetului Regional al PCU din 25 septembrie 1926, în cadrul „Discuţiei pe chestiunea privind moldovenizarea RASSM”, în stenogramă s-a consemnat opinia exprimată de T. Dubeţkii: „Eu consider că să lăsăm raionul Balta ar fi greşit, el trebuie lăsat către Ucraina şi în contul lui, al raionului să fie lăsate sate moldoveneşti.
Cine îşi aminteşte de judeţul Balta, acela îşi aminteşte și de lupta pe care o duceau atunci naţionaliştii ucraineni” . Cu regret, autorităţile „au tăiat” de la RASSM raionul Balta şi raioanele Ocna Roşie, Bârzu, Nani, Crutâi, dar nu au alipit în loc alte sate moldoveneşti care se aflau în afara RASSM pe teritoriul Ucrainei.
La 28 iunie 1940 URSS a ocupat şi anexat Basarabia, procesul încheindu-se pe 3 iulie 1940. Ocuparea Basarabiei de către URSS a avut loc în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939.
La 4 noiembrie 1940 Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a decis artificial trasarea frontierei dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană. Doar o fâşie îngustă din stânga Nistrului, cam o treime din teritoriul fostei RASSM a fost încorporată noii Republici Moldoveneşti unionale formată la 2 august 1940, la baza trasării noii granițe stând criteriul etnic.
Republica Moldovenească, ce a fost constituită de regimul de ocupaţie rus pe teritoriul Basarabiei, a fost lipsită de judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin, sub pretextul că acolo populaţia ucraineană ar prevala numeric şi a primit în schimb o fâşie din teritoriul transnistrean în care populaţia moldovenească era majoritară. Totuşi, în această fâşie au intrat şi sectoare cu localităţi populate compact de ucraineni, mai ales în raioanele Râbniţa şi Camenca, tot aşa cum în judeţele încorporate Ucrainei, Hotin, Ismail, Cetatea Albă, au rămas multe sate moldoveneşti.
În perioada războiului, după ce armata română a eliberat Basarabia şi nordul Bucovinei, am trecut Nistrul şi am participat la campania militară a Germaniei împotriva URSS pentru a înfrânge ocupantul sovietic până la sfârşit. După preluarea controlului de către armata română asupra teritoriului dintre Nistru şi Bug aici a fost înfiinţată Unitatea Teritorial-Administrativă Transnistria, aflată sub administraţie românească, așa numitul Guvernământ al Transnistriei. Provincia avea un statut privilegiat faţă de restul teritoriului ucrainean, de unde au fost luaţi cu forța tineri la munci de exterminare în Germania.
În perioada 1941-1943 aici s-a înregistrat un episod tragic. El a vizat deportarea evreilor din Bucovina de Nord, Moldova de Nord şi Basarabia în Transnistria.
După încheierea războiului, atunci când marii conducători ai învingătorilor și-au luat partea leului din teritoriile așa-zis eliberate, guvernatorul Transnistriei, George Alexianu, a fost judecat şi achitat la Odessa de către sovietici. El totuşi a fost judecat, condamnat la moarte şi executat de regimul comunist român, alături de mareşalul Ion Antonescu, la Bucureşti. După cum a declarat prof. Alexianu la procesul său din Bucureşti, citez din memorie :„Evreii trebuiau să treacă peste Bug. Prima coloană de evrei ajunsese şi trecuse peste Bug, la Golta. Când a trecut peste Bug, prefectul de Golta ne-a comunicat că germanii i-au omorât şi că nu dau dovadă de primirea evreilor de peste Bug, astfel cum erau instrucţiunile“.
Alexianu a susţinut că a fost un singur lagăr la Vapniarca, unde au fost trimise 1200 persoane. Evreii au mai fost aşezaţi şi în alte locuri, deoarece cazărmile de la Vapniarca nu erau încăpătoare. Este incontestabil totuşi faptul că numărul persoanelor aparţinând acestei etnii, care au decedat în Transnistria, a fost cu mult mai mare.
Mareşalul Ion Antonescu, şeful statului român de atunci, într-un document din 19 octombrie 1941, a justificat decizia sa de deportare a evreilor, nu şi a celor din Vechiul Regat, astfel: „Am luat angajamente faţă de evreii din Vechiul Regat. Le menţin. Nu am luat nici un angajament faţă de evreii din noile ţinuturi Basarabia şi nordul Bucovinei. Aceştia în marea lor majoritate au fost nişte brute. Nu pot fi găsiţi toţi vinovaţii. Ei sunt mulţi, sunt acoperiţi. Regret pentru oamenii cumsecade. Trebuie să fie şi de aceştia. Dar mult mai mult mă dor sacrificiile pe care le-am făcut pentru a repara o crimă care a aruncat în groaznică suferinţă un neam întreg în 1940 şi care a fost ca inspiraţie de esenţă evreiască” consemnează această justificare. Alcătuitorii culegerii de documente din care am citat în aceste rânduri, menţionau într-o notă că „Mareşalul Antonescu se referea la comportarea inumană a unor evrei în zilele evacuării Basarabiei şi Bucovinei de nord, după 28 iunie 1940, când au fost bătuţi, scuipaţi, agresaţi soldaţi şi ofiţeri ai armatei române, când au fost daţi pe mâna organelor sovietice oameni nevinovaţi din aceste teritorii”. Totuşi, măsuri de represiune împotriva unei comunităţi etnice minoritare nu pot fi justificate prin faptul că unele persoane aparţinând acestei minorităţi etnice, ar fi bătut, scuipat, agresat sau denunţat populaţia autohtonă românească din Basarabia şi nordul Bucovinei.
Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930, în teritoriile Basarabiei noastre ocupate de ruși, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.
În Basarabia și Bucovina se petrec scene sfâșietoare. Mari și mici unități, abandonate de șefi și surprinse fără ordine, se lasă dezarmate la prima amenințare. Funcționarii, familiile lor și ale ofițerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense și depozite militare acumulate acolo din incurie și menținute până în ultimul moment din ordin, au rămas în mâna inamicului.
Baionetele, tancurile, zvonurile fără de dovezi, judecăţile strâmbe şi legile nedrepte, condamnările la tăcere veşnică nu vor putea acoperi niciodată faptele bune, gândurile alese, nopţile pierdute pentru progresul intelectual al unui popor întreg şi suferinţa unui om, cum a fost profesorul Alexianu, pentru neamul din care se trage.
Înv. Petrescu Zaharia Nicolae
Va urma.
