ZILE DE SPITALIZARE
06 VIII 1942.
Oare ce îmi va mai rezerva viitorul? Vorba lui nenea Nae, fratele tatei, ce-mi zicea mucalit ”băi nepoate, nu fi tu prost, om trăi și om vedea„
Am fost crescut de părinții mei în spirit moral și creștin. Am fost educat de profesorii mei să-mi iubesc țara, să-i respect valorile și tradițiile. Am ales să fiu altruist și să-mi dedic viața educației viitorului acestei nații, fără a ține seama de lipsurile pe care le voi îndura. Simt că mi-aș trăda părinții, profesorii, țara și pe mine însumi dacă aș gândi altfel decât o fac acum.
Vă rog să-mi respectați punctul de vedere și să nu încercați să veniți cu argumente dezlânate și paralele, din politică, economie, drepturile omului. Așa gândesc, așa simt, așa mă port…chiar dacă acum stau țintuit în acest pat de campanie, în ortul acestui spital, cu o santinelă la intrare, alături de alte victime ale războiului.
Gândurile îmi sunt întrerupte de medic…stă lângă patul meu fără să-l fi simțit…a venit așa cum îmi promisese la vizita de zi…
-Domnule ofițer, sunteți pregătit pentru o nouă intervenție chirurgicală? Mâine, cel târziu poimâine, intervenim iarăși la coapsă, așa că odihniți-vă. După prima operație, cea inițială când am curățat rana, n-am putut face mare lucru, așa că acum, când și-a făcut timp pentru dumneavoastră un chirurg de la Spitalul de Front, suntem gata să vă operăm… Anușka vă va pregăti…
Anușka era asistenta de mai înainte…cea care mă hrănise…cea care mă spălase ca pe un copil, fără jenă, în primele zile când am fost adus, după ce am fost scos de sub pământul ce mă acoperise în urma exploziei și apoi mă îngrijise ca pe un copil la acest spital din Morozoskoe și unde l-a asistat pe doctorul Mazăre în timpul operației la șold…apoi mâine …
Tot ceea ce există în această perioadă a vieții e într-o mișcare continuă: ființa umană, camarazii, corpul meu, clima, căpitanul Datcu șeful meu, care precis m-a și pus pe lista dispăruților sau poate chiar a morților, plăcerile, prietenii, sănătatea mea fizică și mentală și aș putea să adaug o listă cu lucruri interminabilă, mi-au defilat prin fața ochilor închiși.
Într-o clipă, rațiunea a dictat eului: Trebuie să decizi să fii tare, fericit independent de tot ceea ce există!
Liniștit, aștept ziua de mâine…Sunt persoane care zic: „Astăzi nu pot să fiu fericit pentru că sunt bolnav, pentru că nu am bani, pentru că e cald, pentru că e foarte frig, pentru că cineva m-a jignit, pentru că o persoană nu mă mai iubește, pentru că nu știu să mă pun în valoare, pentru că viața nu e cum speram, pentru că șefii nu mă fac fericit, pentru că prietenii mei nu mă fac fericit, pentru că slujba mea este mediocră” și așa mai departe.
Iubesc viața pe care o am nu pentru că ar fi mai ușoară ca a altora, ci pentru că am decis să fiu fericit ca și persoană și sunt responsabil de fericirea mea, gata să fac față încercărilor ce mă așteaptă.
Când eliberez pe oricare altă persoană de obligația
de a mă îngriji, îl ușurez de greutatea de-a mă purta pe umerii lui. Viața fiecăruia devine mult mai lejeră. În acest fel am reușit să am o viață reușită și liniștită în cursul anilor.
Să nu lași în mâinile nimănui o responsabilitate așa de mare precum susținerea fericirii tale!
Fii fericit, chiar dacă e cald, chiar dacă ești bolnav, chiar dacă nu ai bani, chiar dacă cineva te-a rănit, chiar dacă cineva nu te iubește. Toate acestea vreau să cred că sunt valabile pentru bărbații aflați în situația mea….
8 august 1942- operația.
Anușka, frumoasa asistentă, vine de dimineață cu săpun de casă, apă călduță într-un lighean de tablă și-mi face toaleta. Mai întâi se chinuie să-mi dea jos barba nerasă de peste o săptămână, apoi îmi schimbă bandajele de la coapsa stângă. Mă șterge temeinic pe tot corpul cu un prosop aspru care-mi pune sângele în mișcare, anunțându-mă zâmbind că rana nu mai supurează și începe să se închidă. Cu toate astea, tot voi fi operat…de ce ?
Îmi aduce o gamelă cu o fiertură de mei, de consistența mămăligii noastre și aproape mă obligă s-o mănânc, spunându-mi că mă așteaptă o operație grea. Înghit cu greu din cauza gâtului care este încă inflamat și mă doare la înghițire.
Pe la 10 vine doctorul Mazăre, însoțit de un medic militar grizonat, care poartă peste rubașca deschisă la gât, un halat alb. Cred că are un grad mare, asta văzând cu ce condescendentă i se adresează alți doi medici ce-l însoțesc.
Mă examinează cu toții la picior și mi se curăță din nou rana, schimbă câteva cuvinte în soaptă, după care pleacă…Doctorul Mazăre rămâne…Îl întreb care este situația, de ce nu-mi simt piciorul, de ce nu pot să-l ridic, de ce nu mă doare, de ce nu pot să-mi mișc degetele…
-Domnule ofițer, nu vreau să vă înspăimânt, dar situația este gravă. O schijă v-a pătruns, în urmă cu o săptămână atunci când ați fost rănit, printre oasele bazinului și piciorului, a deviat spre și sub încheietura șoldului rupând în trecere nervii acestuia.
Asta este cauza …neplăcerilor dumneavoastră…Nu intru în amănunte, dar vom face tot posibilul să vă salvăm piciorul și să-i redăm funcțiile, chiar dacă numai parțial…A trecut destul timp de la rănire și nervii s-au strâns, sunt secționați…au trecut opt zile să nu fim obligați să vă amputăm membrul stâng din cauza vreunei, Doamne ferește, complicații…
Anușka urmează indicațiile medicilor și mă pregătește pentru operație. În curtea largă, în cortul alăturat este instalată așa-zisa „Sală de operație”. Acolo sunt instalat pe o masă de operații, cu becuri și oglinzi deasupra apoi mi se face o injecție în venă, mi se aplică o mască și doctorul Mazăre îmi cere să număr…1, 2, 3, gata.
Etapele vieţii noastre, sunt precum capitolele unei cărţi: nu-l poţi înţelege, pe actualul pe deplin, până nu l-ai parcurs da capo al fine pe precedentul, …așa că, trăiește din plin și pe deplin, fără regret, fiecare etapă a vieții. A fost scris încă un capitol al vieții mele. Operația… Cât a durat? Nu știu…Nu simt nimic… Anestezia poate…
Sunt adus din sala de operație, cu un cărucior, pe coridorul strâmt, plin cu tărgi, pe care stau în așteptare răniții ultimei confruntări, răniți grav aduși de la Spitalele de front.
În salonul de reanimare la care sunt adus, o despărțitură a cortului principal, sunt doar cinci paturi, toate ocupate de operații zilelor trecute. Aștept în cărucior până se eliberează un pat al cărui ocupant este dus în salonul principal, este schimbat cearceaful și sunt întins, acoperit cu o pătură aspră cu toate că este foarte cald afară. Sunt amețit din cauza anestezicului inhalat. Adorm.
Prin față mi se derulează ca pe un ecran filmul ultimelor zile. Gândesc…Gândirea prielnică nu este provenită dintr-o existență oarecare. Ea implică o anumită structură evidențială al intrinsecului ca exponent al crezului personal, cooperant al mirificei stări al bunului simț, sursă de a aduce binele, vital al supraviețuirii ca și element principial, primordial precum și sub-existențial al factorului perpetuare ca și regn.
Exprimarea ca „moment incipient” nu poate reprezenta soluția universală, dar ea, în esența sa, poate constitui acel început fără de care noi, ca ființe superioare nu am exista. Piciorul, de la coapsă la șold și o partea a bazinului îmi este bandajat. Dorm dar gândesc…totul a decurs normal…oare sunt bine…operația a reușit…îmi mișc brațele…gândesc pozitiv.
Doar gândirea pozitivă reprezintă soluția pentru un alt mâine, în rest, totul reprezintă doar o etapă a existenței, mai mult sau mai puțin amară. Fiecare la rândul nostru suntem actori, suntem regizori, suntem poate doar figuranți, „Piesa”, oricum se va juca !
Sunt mutat într-un corp de clădire zidită, la câteva sute de metri mai departe de corturile spital. La intrare, am citit „Chirurgie recuperatorie”
La secţia chirurgie, ce se află la parterul spitalului, atmosfera era mult mai relaxată. Aici temperatura şi umiditatea erau atent controlate, iar personalul, asistente şi chirurgi, îmbrăcaţi doar cu halatele albe bine apretate, se bucurau de mai mult confort. Unii dintre chirurgi care terminaseră operaţiile programate stăteau la „un pahar…de vorbă” înainte de a intra pentru alte operaţii. Asistentele aduceau în cele două saloane de reanimare pacienţii operaţi, aflaţi încă sub anestezie. Aici urmau să rămână sub observaţie până când se simţeau destul de bine ca să se întoarcă în saloanele lor. Aici am fost adus și eu…
În salonul meu este liniște. Pe la 10 sunt vizitat de doctorul Mazăre însoțit de chirurgul care m-a operat. Acum pot să-l văd mai bine. Un tip cărunt, la vreo 55 de ani, cu o alură de sportiv se apropie de patul meu, zâmbind.
-Colonel Alexandru Gheorghiu din Chișinău, medic chirurg, se recomandă înclinând ușor din cap a salut.
Îmi întinde mâna și din fermitatea modului de salut, îmi face o impresie deosebită, de om stăpân pe sine, riguros dar permisiv…ce mai, un adevărat bărbat… Gândesc…este un medic chirurg, mai cerebral și mai echilibrat decât medicii din alte specialităţi pe care i-am cunoscut …
-Ce faci, dascăle, cum te simți? Ești gata să cobori? Îmi dă la o parte cearceaful și privește rana pe care o operase nu cu mult timp în urmă.
-Ai dureri? Bineânțeles că te doare, doar te-am tăiat…te tai la un deget cu briceagul când ascuți creionul unui copil în clasă și tot te doare, nu?
Îmi îndoaie piciorul de la genunche, îmi ridică gamba, apasă, mă strânge de degetele de la picior…mă strâmb afișând pe față o grimasă de durere…
-Bravoooo! Dacă simți, înseamnă că suntem pe drumul cel bun…De mâine, jos din pat și mergi, mergi, mergi…
Stilul de vorbă și de viață, franc, al chirurgilor este incredibil de solicitant. Din această cauză ei trebuie să-şi dozeze foarte bine timpul astfel încât să-şi îndeplinească toate sarcinile profesionale zilnice, să poată avea timp şi pentru familie şi nu în ultimul rând pentru odihnă, pentru a putea face faţă provocărilor zilei următoare.
Unii dintre pacienții lor cu operații mai complicate așa cum sunt eu, internați în secţia de terapie intensivă, sunt foarte atent monitorizaţi de asistente, au nevoie de multă atenţie și îngrijire postoperatorie, dar asta nu înseamnă că au ieşit de sub tutela chirurgului. Ştiu ce veţi spune! Că în momentul în care şi-au ales profesia ştiau la ce se înhamă. Aveţi dreptate, în mare parte! Pentru că practica şi teoria pot fi surori vitrege şi nu se împacă de fiecare dată: apar complicaţii de ultim moment care necesită regândirea actului medical şi prelungirea sau readaptarea intervenţiei.
Situaţii excepţionale, care tind să devină reguli în actul chirurgical, implică toată echipa medicală dinăuntru şi din afara sălii de operaţie, ca să nu mai vorbim de prezentarea situaţiei de fapt a pacientului către acesta, uneori chiar dacă este bine sau rău…
Toate evenimentele imprevizibile pun la încercare abilităţile profesionale şi capacitatea de a lua hotărâri rapide şi corecte pentru succesul actului chirurgical propriu zis. Deontologia profesională presupune, înainte de toate, ca un chirurg trebuie să hotărască necesitatea intervenţiei chirurgicale.
Un chirurg, pe lângă un creier limpede şi o viziune clară are nevoie şi de dexteritate.
În concluzie: un chirurg trebuie să fie capabil să ia decizii corecte, imediate și să lucreze rapid.
Asta era situația mea în acest spital, acum, după ce am fost operat. O asistentă mă anunță că trebuie să-mi facă toaleta. Vine la marginea patului cu ligheanul de tablă, cu buretele săpunul și începe să mă spele pe spate, pe torace, pe piciorul valid, apoi îmi schimbă bandajul la piciorul operat.
Văd urma operației, încă prinsă în copci. Urâtă !
Înv. Petrescu Zaharia Nicolae
Va urma.