SPITALUL DIN MOROZOSKOE

1 august.

Iar nu mai aud nimic…nici nu simt…nici nu mă mai doare…ceva…întuneric…lumină…întuneric…lumină…. …doare…mă trezesc culcat pe un pat…dar este bine…văd ca prin ceață o siluetă albă cu bonetă albă și o cruce roșie pe ea…mă doare…nu pot aduce din genunchi piciorul stâng…întuneric…
– Trezește-te, trezește-te ! sunt scuturat de umăr de o mână fermă. Mă trezesc, culcat pe un pat fără cearșaf pe saltea…dar este bine…văd ca prin ceață o siluetă albă cu bonetă albă și o cruce roșie pe ea…mă doare…nu pot mișca brațul drept…nici piciorul stâng…întuneric…
-Deschide ochii, hai, ai dormit destul…Deschid ochii…nu mă mai dor, doar o jenă sub pleoape. Nu-mi mai aduc aminte nimic. Parcă cineva a trecut cu buretele peste ultimele zile și a șters totul…știu doar că am plecat cu băieții pe „țara nimănui” adică între linii să cercetăm câmpul de luptă. De acolo, nimic…
– Unde sunt? Ce este cu mine? Cine sunteți?
Umbra din fața mea se mișcă, se clarifică, se luminează și văd un tip îmbrăcat în combinezon alb de medic. Da, este medic. Are cusută pe piept sigla medicilor, șarpele încolăcit pe piciorul unei cupe. Eu vorbesc? Da, eu…dar cu cine? Cine? Unde sunt? Repet la nesfârșit aceleași cuvinte…Sunt dezorientat, bulversat.
Oare așa reacționează toți răniții? Este groaznic să nu știi ce este cu tine. Poate această siluetă albă o să-mi ridice vălul de pe ochi…
-Ești rănit, domnule ofițer…ai fost rănit grav în ultima luptă, de acum câteva zile. Ești la Spitalul de campanie din Morozoskoe, operat la piciorul stâng din coapsa căruia ți-am extras o schijă în urmă cu câteva ore. Ești aici de două zile și ai fost operat de urgență ca să nu faci vreo infecție de la schija din coapsă.
-Când m-au adus, domnule doctor? Cum de am ajuns în acest spital? Întrebările mele curg mai abitir decât tirul mitralierei.
-Domnule ofițer, este spitalul de campanie, românesc aferent frontului în această zonă a conflictelor. Ați fost adus aici ca rănit, chiar de pe linia frontului. Mai multe, nu pot să vă spun…dar, ei bine, eu sunt basarabean. Mă numesc Mazăre Marin, și am terminat medicina la Chișinău. Acum sunt medic militar, chirurg, așa că sunt în slujba răniților, nu a unei țări anume…Acum odihnește-te …vorbim mai târziu, când n-o să mai ai dureri…te-am operat aproape pe viu, că n-avem anestezic…și…mai ai destule de rezolvat până la însănătoșire…așa că, odihnește-te…Fii fără grijă, frate ! O să vin mai târziu să vorbim…Acum odihnește-te…
4 VIII. Mă trezesc…noapte…durere surdă în coapsa stângă și braț-umăr drept. Nu-mi pot mișca degetele de la piciorul stâng. Încerc să mă întorc de pe spate pe partea dreaptă…mă arde tot spatele…mă dor toate oasele cum se zice pe la noi…gem…oare cât este ceasul? Adorm din nou…mă trezesc zornăituri…o fetișcană îmbrăcată în alb, încearcă să-mi dea ceai dintr-o cană cazonă de aluminiu…
-Haide, înghite ! N-ai mâncat de patru zile de când ești aici…haide, dacă vrei să trăiești…și-mi dă cu lingurița bucățele de pâine neagră înmuiate în ceai…înghit greu…mă ustură gâtul…
– Ești, basarabeancă? Vorbești bine …
-Majoritatea dintre noi suntem basarabeni, rusificați forțat după luarea Basarabiei. Lucrăm la acest spital de campanie de la începutul războiului. Sunteți frați români care au ajuns la noi… răniți…Mai sunt șase ofițeri în afară de tine…dar și doi nemți, tot ofițeri…Nu știu ce au de gând cu nemții, încă n-au venit să-i transfere la spitalul lor, dar trebuie să vă îngrijim…și o să vă îngrijim bine, mai ales că voi sunteți români și voi, românii sunteți buni la suflet…căutați să ne ajutați, să ne dați țara înapoi…

Cad pe gânduri. Vorbele asistentei m-au dus departe în timp, la orele de pedagogie din Normală…Sunt învățător și învățătorul are, se zice, sufletul bun. Dar, cu cât ai mai bun sufletul, cu atât destinul tău e mai greu. Oamenii buni la suflet mereu au avut de pătimit. Ni s-a reproșat că nu înțelegem lumea, ni s-a spus că nu vom avea niciodată susținere, ni s-au adresat cuvinte ofensatoare și priviri trufașe. Și totuși, am rămas buni. Am continuat să oferim sprijin chiar și atunci când eram respinși. Am încercat să schimbăm această lume, demonstrând că nu întotdeauna banii pot rezolva totul. Am iubit mai mult, am înțeles mai mult, am ascultat mai bine. Și până la urmă am fost mai fericiți.
E greu să fii bun în ziua de azi. E greu să faci față profitorilor, hoților și oamenilor de bani gata. E greu să ajungi undeva fără să dai mită sau fără să te închini în fața primului nemernic. E greu să iubești, chiar dacă nu ești iubit la fel de mult. E dificil și uneori pare imposibil, dar starea asta de bunătate face toți banii și tot statutul din lume. Pentru că exact din momentul în care refuzi să fii ca ei, cei grosolani și reci, ajungi deasupra lor. Și nu depinzi de nimeni. Aveam destule exemple în acest sens, întâmplări prin care am trecut…
Cu cât e mai bun sufletul, cu atât e mai greu destinul. Dar viața devine al naibii de frumoasă! Ești liber, ești sincer și ești gata să lași deoparte lumea în culori sumbre. Poți iubi cum vrei, poți oferi cât vrei, poți să te dedici unei clipe și să fii un om fericit. Gândurile astea îmi inundă creierul și mă fac să uit unde sunt, situația în care sunt și mai ales ce voi face…
Mă reculeg…Băiete, revino-ți ! Lasă toate prostiile, lasă grijile, invidia și orgoliul și fi fericit ! Ai scăpat cu viață până acum din urgie, așa că fii optimist…crede în oamenii care sunt lângă tine acum, care luptă să te întremezi, medicul care te-a operat, asistenta care te hrănește cu lingurița, oameni de bine care văd în tine omul…Privește-i ! Pentru că oamenii sunt ca oglinzile. Te așezi lângă unii și te vezi urât. Lângă alții te vezi prost, iar lângă alții te vezi neclar și nu știi ce să crezi. Și asta îți creează nesfârșite păreri de rău.
Uneori însă, rar, foarte rar, sunt oameni lângă care te vezi nu neapărat frumos, nu neapărat ideal, ci doar întreg, sau complet, sau pur și simplu într-un mod pe care îl găsești acceptabil. Nu e nevoie să îi cauți, ei apar dintr-o dată din mulțimea mută, trebuie doar să fii atent și, dacă e posibil, să ți-i apropii. Așa cred că este și acum, aici…
Adevărat, tatăl meu spunea, ”mai bine mănânci pâine cu ceapă și să ai inima plină de fericire știind că ai alături pe cineva care are grijă de tine, decât să ai toate bunătățurile de pe lume și lacrimi în ochi„… și mare dreptate avea, dar știu acum în situația în care sunt, că învățăturile primite atunci… chiar dacă pe zi de front ce trece, sentimentele dispar, sunt tot mai mult de actualitate…Îmi este dor să mai mănânc pâinea coaptă în cuptor dar aşa cum o făcea sora mea Aneta. De bună era, rupeam o margine aburindă și o mâncam fierbinte, goală, mai ales coaja. atunci caldă. Mi-e dor de aşa pâine, dar nu mai are cine o face …Aneta-i depaaaarrrrteeee !
Acum mestec pâinea asta neagră pe pământ străin, pâinea cazonă care nu știu din ce motive parcă este din ce în ce mai neagră…Mi-amintesc de Vasile Asandei, bucătarul care ne aducea mâncarea pe linia frontului care spunea plin de obidă că a adus c…t de urs în loc de pâine. Bine că era totuși, așa neagră cum era, era hrana noastră și bine că totuși, așa cum era, venea la timp.

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.