La Novo Milgorod

16 noiembrie 1941. Suntem în Novo Milgorod, oraș din inima Ukrainei, patria lui Nikolai Vasilievici Gogol, scriitor clasic rus ce are drept calitate principală a creației lui, o fidelitate extraordinară față de realitate, autorul povestirilor „Nopțile ucrainiene și Însemnările unui nebun”, născut într-un sat la numai câțiva kilometri mai spre nord, la Velichi Sorochyntsi.
Prin Bădoi, ordonanța mea, primesc ordinul să mă deplasez la serviciul „Aprovizionare” al Trenului alimentar, pentru a lua în primire alimentele pentru următoarele zile. Suntem relocați la subzistența armatei germane. Ploaia rece mă udă până la piele, dar mă prezint la „Aprovizionare” de unde, alături de reprezentantul neamț, ridic mazăre, fasole, marmeladă, conserve de pește din Olanda, pâine și țigări.
Nemții, tot nemți rămân, chiar dacă acum suntem pe front. Ofițerul cu aprovizionarea, un tip puțin cam dolofan cu grad de „oberleutnant” adică locotenent major la noi, fusese înștiințat de sosirea mea și mă aștepta cu un șnaps, cafea și țigări, sub un cort bine etanșeizat, că nici frigul de afară nu pătrundea în interior.
Aflu de la el că compania mea, a V a, mai puțin un pluton, va rămâne aici. Nu mă prea bucură acest ordin din cauză că, la oraș se găsesc mai greu de-ale mâncării, decât la sat, unde de bine de rău se găsesc alimente de vânzare lapte – moloco, unt-maslo, curki sau curița- curci sau găini, etc.
Și aici la Novo Milgorod, ca și în toate satele Ukrainei, regimul sovietic-comunist a uniformizat aproape toate produsele și prețurile. Astfel, un săpun de toaletă avea același preț și la oraș și la sat, pe tot cuprinsul țării. Pe sub mână găseam de toate, orice, numai să ai bani. În ranița unui rus mort, pesemne mai răsărit pe care-l găsiseră băieții, s-a găsit un săpun fin, de culoare ciclam, cu miros de trandafiri.
În comuna Barețki, la peste 100 km. în urmă, m-am spălat cu același fel săpun, de aceeași culoare și iată că aici, la Novo Milgorod, găsesc același săpun.
Toată ziua a căzut o ploaie rece și repede. Cred că în curând va ninge. Suntem în centrul Ukrainei și vremea rea se acutizează de la oră la oră și de la zi la zi.

17 noiembrie, vineri.
De dimineață apar primii fulgi de zăpadă, dar nu se lipesc de pământ. Se topesc repede, de cum ating solul. Mă simt tulburat. Azi noapte nu am dormit bine. Am visat urât și din această cauză sunt foarte supărat, gândindu-mă să nu i se fi întâmplat ceva rău Petruței mai ales acum, când trebuie să ni se împlinească ce ne-a hărăzit Dumnezeu, nașterea primului nostru copil.
Toată ziua mă gândesc numai la ea, că este singură acum, în pragul nașterii și mă rog în gând să fie bine. Pentru ea am devenit superstițios. De abia aștept să vină soldatul Vlad Țurțure, țigan la origini, poreclit și „bobelnicul” să-mi dea în „bobi”, boabe de porumb, adică chipurile să-mi spună ce mai este prin viața mea…
După masa, Vlad a venit și primele mele cuvinte sunt în legătură cu așa-zisa lui dăruire de a ghici în bobii de porumb. A scos dintr-o pungă de tutun cei 44 de „bobi” și începe să-i învârtească și să-i boscorodească de trei ori un descântec, așa cum numai el știa, și-mi spune numai lucruri bune: că soția mă așteaptă în prag cu o floare în mână și că nu peste mult timp vom fi acasă, împreună. În pluton toți știau că voi deveni tată…așa că țiganul, șmecher, îmi intră pe sub piele cu preziceri bune și mai ales frumoase…
Din vorbă în vorbă, Vlad îmi spune că a găsit în sat o rusoaică ce știe să ,,dea în cărți” și care face și magie albă…Starea în care mă aflam mă determină să încerc și experiența asta, cu toate că nu prea agream așa zisele clarvăzătoare.
Mergem pe niște străduțe înguste spre periferie și într-o casă frumușică cu o grădiniță de flori, acum degerate de frigul timpului prezent, intrăm. Aici, o țigancă rusoaică trona pe niște perne cu ciucuri, înconjurată fiind de un adevărat arsenal de obiecte de vrăjitorie.
Știam că mulți dintre cei ce sunt deprimați, prima dată trec pe la vrăjitoare apoi pe la preot, şi când lucrurile nu se îndreaptă, în sfârşit, ajung şi la psiholog, concluzionând că există unele metode în psiho-terapiile acestora care sunt asemănătoare cu cele practicate de prezicătoare.
În subconștient mi-am exprimat în ultima perioadă, opinia cu privire la faptul că nimic, absolut nimic nu se întâmplă în viața noastră fără acordul lui Dumnezeu şi că răul care se infiltrează în trăirile noastre, sigur este tot cu acordul lui Dumnezeu ca să vadă cum reacţionăm, cât de puternici suntem, cum îi facem faţă în acele momente de cumpănă.
Prezicătoarea la care am ajuns, vorbea o țigănească inteligibilă pentru Vlad care-mi servea de interpret, susţinând că în magia albă, aceasta lucrează cu Dumnezeu. Și prezicătoarea asta îmi spune-,,jenscina zdarova” adică soția este sănătoasă, dar supărată și îngândurată de lipsa mea de acasă și că în curând voi merge la ea, unde totul este bine- „dobrâi”.
Plecăm de la casa vrăjitoarei ușurat, dar ușurat și de solda mea pe o lună, gândind că trebuie să-mi revizuiesc total credința, obiceiurile, conduita, că am ajuns ca orice neinstruit să cred în prostiile debitate de acești șarlatani…
Din cauză că la prânz am fost invitat să iau masa cu gazdele mele, seara am o indigestie serioasă. Mă dezobișnuisem să mănânc ciorbă sau supă, mâncare gătită cu sosuri, așa cum am mâncat la masa gazdelor. La acest adevărat festin pentru mine, au mai avut invitată și o rudă de a lor de vreo 30-35 ani, învățătoare,- „ucitelnița”, venită din Caucaz încă din vara trecută, înainte de declanșarea războiului, care nu se deosebește, decât prin fizicul întreținut, tenul curat și prin hainele mai îngrijit aranjate, față de celelalte femei.
Școala nu mai funcționează, copiii fiind trimiși în vacanță prelungită, dar spune și se vede și după mâini, că face muncă fizică „robotă” la colhoz, la rând cu celelalte femei
Masa este totuși subțire. Mai întâi ni se servește câte un pahar de spirt amestecat cu zeamă de prune murate, cu un gust scârbos, tare, dar n-am ce face și ca să nu mă fac de râs, îl dau peste cap cu scârbă, dar spunând „harașo-harașo” bun – bun ! Mai bine nu spuneam că-mi mai toarnă unul. Ni se aduce un borș de roșii uscate cu cartofi, cartofi prăjiți cu carne din conservele aduse de mine și în final ceai cu marmeladă de pere, adusă tot de mine. Sunt îmbiat din nou cu scârboșenia de spirt, dar renunț.
După masă, ”gospodin„ Sașa pleacă la slujbă iar „babușca” se culcă, ușor aghezmuită. Eu iau lecții de limba rusă cu învățătoarea, puțin cam amețită și ea din cauza spirtului, după un abecedar rusesc.
În toiul lecțiilor care se desfășurau mulțumitor din partea ambelor părți, sunt chemat la blocul alimentar deoarece soseau căruțele cu materiale și alimente și trebuiau luate în primire și puse la adăpost. Când am terminat, după câteva ore, m-am întors imediat ca să continuăm lecțiile de rusă, dar „ucitelnița” plecase. Gazda, ”babușca, hazeaica lui gospodin„ Sașa, spunea că ar fi oprit-o dar nu avea unde s-o culce peste noapte, motivând că mai are în gazdă un „ciolovec” cismar, cu soția și doi copii, refugiați și ei. Păcat …!
După ce vine de la servici, gospodin Sașa împreună cu patru soldați din plutonul meu care mă însoțeau, îmi aranjează în curte unde avea o bucătărie de vară, o cămăruță de 2/3m unde bagă un pat de campanie și o sobă din tablă, tip godin. Am și o masă pe care pot să-mi întind și să-mi lucrez actele. Și mai presus de toate, am intimidate. Nu mă deranjează nimeni, nu mă încurcă nimeni, sunt singur cu gândurile și nădejdile mele. Ba da ! Cineva sparge tăcerea așternută cu un cioc, cioc, cioc în ușă. Răspund și intră gazda, ușor afumată și dornică de sporovăială. Gospodin Sașa, fără nici-un fel de preambul, mă întreabă cum mă cheamă, cum îl cheamă pe tata și îmi rusifică imediat numele „Colea, Nikolai Zaharovici”. Îmi explică noul aranjament al campării. Babușca și dedușca dorm cu Valka–Valentina, o nepoțică de 6–7 anișori isteață foc. Pe prichiciul cuptorului doarme cismarul cu familia iar pe jos pe o saltea din paie acoperite cu foi de cort, dorm Bădoi ordonanța, Budică Petrică, Dumitru Bulga și Vlad, țiganul bobelnic, cei patru soldați și consăteni.
Scap de gospodin Sașa și de sporovăiala lui, căscând zgomotos, dându-i de înțeles că sunt foarte obosit. Numai așa pot să-l fac să mă lase …
Peste cantonament se așterne liniștea nopții, spartă din când în când de nechezatul cailor, care poate și ei visează la pășunile de acasă, cu iarba fragedă și apa rece a Oltețului…

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.