16 octombrie 1941
A căzut Odessa. Era vestea pe care o așteptam cu sufletul la gură…
Fiind ofițer, eram la curent cu activitatea de pe frontul nostru, având acces la informații secrete atunci, azi doar puncte de reper pentru povestitor.
În seara aceea de 16 octombrie, am observat o oarecare fierbere şi agitaţie cu trageri izolate de arme diverse, nu spre noi, direct ci mai mult în sus, aşa că acest lucru ne-a dat de gândit. Chiar atunci, regimentul nostru a primit ordin de deplasare spre sud, ocolind nişte lacuri, pentru a schimba Regimentul 2 Vâlcea, din faţa Odessei. Așa cum am menționat mai sus, aveam amplasamentul liniei frontului în faţa Dalnicului. Până la miezul nopţii, totul a fost pregătit. Ocolind Dalnicul pe o rază de 5-6 km, spre vest, ne-am aşternut la drum pentru a ocupa noul amplasament.
Eram în plin marș, când am primit vestea „A căzut Odessa”. Era vestea pe care o așteptam cu sufletul la gură de peste două luni…
Fiind ofițer, eram la curent cu activitatea de pe frontul nostru, având acces la informații secrete atunci, azi doar puncte de reper pentru povestitor. La întâlnirile comandanților de unități la ședințele de la Comandamentul Regimentului, discuțiile se învârteau numai în jurul acestui subiect, cu supoziții, păreri împărțite, speranțe…
Pe mare, Odessa era apărată de Flota Mării Negre, cea mai puternică forţă navală de la Marea Neagră. Deci, oraşul Odessa beneficia de o bună artilerie antiaeriană, sprijinită de un număr de peste o sută de avioane care zilnic survolau frontul, mitraliind și bombardând orice mișcare de trupe sau convoaie în marș. Apărătorii erau bine înzestraţi cu mitraliere şi baterii de coastă de mare calibru care, împreună cu artileria Flotei Mării Negre, puteau deschide focul eficient asupra ţintelor terestre și marine.
Capacităţile industriale din oraş, menţinute în funcţiune, au permis suplimentarea mijloacelor de luptă necesare defensivei, fabricând în timpul asediului, pe lângă reparaţiile curente de armament, tanchete uşoare, înarmate cu tunuri de calibrul 37 mm – prin adaptarea unor tractoare agricole şenilate, aruncătoare de mine așa-zisele branduri, dar și de mai multe trenuri blindate.
Din punct de vedere pur genistic, Odessa beneficia de un sistem de fortificaţii compus din trei linii de apărare succesive, ridicate de militarii genişti şi batalioanele de construcţii, constituite din civili mobilizaţi. Deşi fortificaţiile aveau o calitate mediocră, permiteau însă manevrele pe linii interioare, pentru suplimentarea forţelor în zonele periclitate.
Existenţa în zona centrală a liniilor de apărare ruseşti a două întinderi de apă naturale, limita spaţiile de manevră, constituind un alt avantaj al apărătorilor ruși, prin fragmentarea frontului în două zone de operaţii, de vest şi de est.
Operaţiunea de cucerire a Odessei începuse încă din data de 14 august continuând asiduu până la 24 august, căutând, fără succes, să străpungă din mişcare directă apărarea oraşului în zona de vest. Pierderile noastre au fost mari, numai tanchiştii înregistrând scoaterea din luptă a jumătate din forţa angajată.
Acţiunile forţelor române în zona de vest a frontului au încetat la 24 august, după cucerirea localităţii Sverdlovo, aflată pe linia exterioară de apărare a Odessei, după ce, prin Brigada 1 cavalerie, a atins litoralul Mării Negre, la nord-est de Odessa, în zona localităţii Grigorievka, finalizând operaţiunea de încercuire.
Pe aliniamentul acesta s-a stabilizat frontul după ce și ocuparea poziţiilor artileriei ruse de la Kubanka a fost terminată. Această victorie, chiar dacă a fost obținută cu mari pierderi umane și materiale din partea ambelor tabere, a constituit un succes important, deoarece a creat posibilitatea limitării activităţii flotei sovietice prin bombardarea directă a portului Odessa. În continuare s-a acţionat pe direcţia Freudenthal-Odessa şi s-a reuşit o pătrundere importantă, soldată cu cucerirea localităţii Leninthal, la 31 august. Progresele pe a doua direcţie de atac, Vigoda-Odessa, au fost însă modeste.
Pagubele provocate de bombardarea bazei maritime, în sectorul de est, au adus apărarea oraşului într-o situaţie critică, ce făcea probabilă și plauzibilă cucerirea Odessei la data de 2 septembrie, aşa cum dorea comandantul suprem, Antonescu. Situaţia a fost restabilită de ruși cu cei peste 10.000 militari, aduşi de la Novorossiisk şi desantaţi numai noaptea, între 30 august şi 2 septembrie, sub protecţia crucişătorului Komintern. Cu întăririle introduse în luptă, trupele rusești au oprit ofensiva trupelor româno-germane şi au iniţiat, la 2 septembrie, un contraatac viguros, pentru recuperarea localităţii Leninthal, acțiune respinsă însă de noi prin diviziile de gardă şi 14 infanterie.
Localitatea Dalnik, a fost considerată cheia apărării Odessei în sectorul de vest. Între 12 și 21 septembrie, Armata a IV a română a susţinut, pe întreg sectorul de vest al frontului, al treilea asalt asupra Odessei, în care au fost angrenate corpurile de armată nr. I, III, IV şi XI. Corpurile I şi III au atacat pe direcţia Dalnik, fiind însă stopate de rezistența rușilor.
Principalul succes a fost obţinut pe 14 septembrie de Corpul XI, în extrema dreaptă a frontului, prin învăluirea localităţii Suhoi-Liman şi capturarea a peste 2.000 prizonieri, punând în pericol aripa stângă a liniei a doua de apărare rusă. Pentru a exploata situaţia favorabilă, Armata a IV a atacat, la 17 septembrie cu misiunea cuceririi localităţii Dalnik, considerată a fi cheia apărării Odessei în sectorul de vest, urmând apoi să dezvolte acţiunea pe direcţia Tatarka – Odessa.
Trupele româno-germane au fost însă respinse, deşi atacurile au fost repetate până la 21 septembrie. Cauzele eşecului au fost atribuite de germani lipsei sprijinului aerian, numărului mic de blindate şi, nu în ultimul rând, lipsei de combativitate a forţelor terestre ale armatei române, uzate în luptele la care participaseră.
La 2 octombrie, Armata Independentă de Litoral rusă, întărită cu două regimente de militari, aruncătoare reactive (Katiuşa) dar și de tancuri medii T 34, a declanşat un nou atac, prin diviziile de cavalerie şi de puşcaşi. Ele au atacat prin surprindere, la vest de Dalnik şi, sprijinite de tancurile şi aruncătoarele reactive, au pătruns până la Leninthal, fiind însă respinse şi întoarse pe liniile de plecare de diviziile de gardă şi grăniceri române, ce au provocat atacatorilor ruși pierderi de aproape un sfert din efectivele angajate.
Atacul rușilor din 2 octombrie a constituit doar o diversiune, menită să mascheze decizia luată la 1 octombrie de comandamentul rus așa cum am aflat mai târziu, constrânse de străpungerea liniilor defensive din istmul Perekop, la 29 septembrie, de către Armata a XI a română, fapt care a decis abandonarea Odessei şi dislocarea forţelor de aici pentru apărarea Crimeei. Conform planificării, asaltul nostru final urma să fie susţinut la 16 octombrie, simultan, de cinci corpuri de armată, în timp ce Corpul III rămânea pe poziţii, în faţa Dalnikului.
Atacul final nu a mai avut loc deoarece ultimele forţe ce apărau Odessa au fost evacuate în timpul nopţii de 15 spre 16 octombrie 1941. La 16 octombrie 1941, ora 10.30, patrule avansate ale Diviziei a VII a de infanterie au intrat în Odessa, iar la ora 16.00 detașamentul căpitanului Eftimiu a ocupat portul, marcând cucerirea orașului. Simultan au intrat în oraș și trupele germane.
Detaşamentul I Asalt, prima unitate română care a pătruns, la 16 octombrie 1941 în oraşul abandonat, a capturat totuşi mii de ostaşi ruși, în marea lor majoritate, răniţi care nu au mai putut fi transportaţi şi chiar de dezertori.
Pentru rezistenţa opusă, guvernul sovietic a acordat Odessei după război, titlul de oraş erou, decernat doar altor trei oraşe rusești: Leningrad, Moscova şi Stalingrad, gest ce poate fi interpretat şi ca o recunoaştere, din punct de vedere strict militar, a presiunii exercitate de Armata a IV a română.
Greu încercată, la 1 noiembrie, Armata a IV a fost readusă în ţară, la Iaşi, şi demobilizată.
În urma demobilizărilor, efectivele armatei române au fost reduse, la 1 ianuarie 1942, de la 898.390 militari la efective de 464.961, pe front fiind menţinuţi doar 54.375 militari ce aparţineau Armatei a III a, din care făcea și plutonul meu parte.
Înv. Petrescu Zaharia Nicolae
Va urma.
