CU AI MEI, ACASĂ

20 decembrie 1941.
După încă o noapte nedormită, ajung în Gara Basarab, de unde peste pasarelă, trec calea ferată și merg cu tramvaiul cale de cinci stații pînă la Podul Constanței unde locuiește Antonica. Este prima din familie pe care o văd. Cumnatul Marin, Tarzan cum îl porecleam noi, mă acaparează să-i povestesc totul. El nu a fost încorporat nu pentru că ar fi fost trecut, ca vârstă, de o anumită perioadă de încorporare ci pentru simplul fapt că avea patru copii minori și era și mic meseriaș – constructor – tâmplar, care pe timp de război aveau misiunea de a participa cu meseriașii lui la eventualele reparații în urma bombardamentelor ce vor fi adus prejudicii orașului.
Mai întâi cer să fiu pus la curent cu ce este pe acasă. Aflu că totul este perfect, că Petruța născuse o fetiță. Bucuros, am plecat imediat cu Antonica în oraș unde, la o casă clandestină de schimb valutar a unui evreu, am schimbat mărcile și alte valute străine primite pe front ca soldă, în bani românești, ca să pot face cumpărături pentru noua născută.
Am cumpărat mai mult decât era necesar pentru un nou născut, dar așa cred că se întâmplă cu toți bărbații care devin tați pentru prima dată.
De abia aștept să ajung acasă, lângă cei dragi pe care nu i-am văzut de atâta timp, lângă primul meu copil…

21 decembrie 1941.
Plec din București încărcat cu daruri pentru fiica mea pe care de abia aștept s-o țin în brațe, pentru tânăra mămică, pentru tata, pentru Gică și pentru ceilalți cu care împărțim curtea de la Dobriceni, fratele tatei nea Nae și soața, țața Smaranda dar și pentru cei șapte copii ai lor, Tudorică, Vantică, Victor, Celica, Silvia, Maria și mezinul Mircea, de numai 3 ani. Eram fericit, nerăbdător să-i văd, să-i îmbrățișez, să le aud vocile…
Marea majoritate a cadourilor erau pentru fetița noastră, fără să știu că murise cu doar câteva zile mai înainte ca să pășesc eu pe pământul țării, ca urmare a traumei suferite în accidentul din august de Petruța, atunci când căzuse, fiind gravidă prin luna a șasea, pe peronul tramvaiului, la Galați.
Toate aceste știri rele le-am aflat când am ajuns acasă. Pe cât de mare a fost dorința de a vedea și a petrece sărbătorile de iarnă cu familia, cu atât mai mare a fost durerea pe care am simțit-o că n-am putut vedea și strânge în brațe fetița mea, primul nostru născut, Victoria, cum îi pusese nume c-a s-o înmormânteze…
M-am resemnat și cu mulțumirea sufletească de a fi măcar și pentru câteva zile, printre cei dragi, pe care atât de mult dorisem să-i văd și pe care trebuie să-i părăsesc nu știu pentru cât timp, sau poate definitiv, am acceptat destinul….
Eram totuși optimist și n-am crezut niciodată că n-am să revin la ei, ceea ce s-a realizat în august 1942 când am venit rănit de pe front.
Călătorim cu un tren regimentar care aducea răniți la spitalele de la Pitești, Slatina și Craiova. Pe la 8 seara, după 10 ore de mers și opriri pentru a lăsa răniții sau soldații cu permisii prin gările de pe traseu, ajungem în gara Balș. Câteva becuri chioare luminau peronul pustiu. Coborâm doar câțiva militari, ceilalți colegi ai mei plecând mai înainte, cât timp eu am rămas în București pentru cumpărături. Alături de mine au rămas și m-au așteptat în gară cât eu am fost la cumpărături cu Antonica, soldații și consătenii Dumitru Bulga, Petrică Budică și Bădoi Radu. Bădoi o ia la drum în marș forțat, spre Cârlogani, cale de vreo 12 kilometri. Noi, avem mai mult de mers.
Nu am găsit în gară nici-un căruțaș să-l tocmesc să ne ducă acasă. Fiind iarnă, se retrăseseră din timpul zilei spre casă. Începuseră să iese la drum noaptea lupii în pădurea Cerăt care despărțea Oboga de Călui și chiar atacaseră drumeții. Cu sălbăticiunile nu te pui…
O luăm pe jos prin întunericul nopții, perpedes apostolorum cum ar fi zis Alexandru Vlahuță, până la Monument, cale de aproape un kilometru. Eram patru bărbați înarmați numai eu care păstrasem pistolul personal, ca ofițer, așa că hotărâsem să facem în marș forțat calea de 25 km. până acasă. Speram ca dimineața să fim cu ai noștri…Eram doar învățați cu marșurile de pe front…
În Oborul de vite de pe strada gării, erau câteva sănii. Focuri de coceni pâlpâiau în negura nopții, semnalând parcă prezența unor ființe. Mă duc spre focuri…Îmi încerc norocul și chiar am, descoperind printre cei ce stăteau lângă focuri pe nenea Gheorghe Anghelina din Știrbei. Era acolo, mahmur, chinuindu-se cu un clondir pe care-l pupa din când în când, scuturându-se. După obiceiul lui, după ce făcea câte o afacere profitabilă, trăgea o beție cruntă după care zăcea câteva zile. Ca să nu-i ia cineva banii, îi lua cu el pe Nicu și Ilie, cei doi băieți ai lui, de 13 și 16 ani. Băieții m-au cunoscut și cu chiu cu vai l-am făcut pe nea Gică să consimtă să-și înhame caii la sanie, contra unei sume de bani aproape egală cu cea pe care o dăduse el pe unul dintre caii pe care-l cumpărase din târg și am plecat la trap mărunt spre casă.
Ca să scurtăm drumul, am luat-o pe Mirila, Bobicești, Morunglav, am trecut Oltețul prin vadul de la Ghioșani și am ieșit la Cotul Țiganilor, la noi la Dobriceni. Am scurtat astfel drumul cu vreo 10 km și am ocolit și lupii din Cerăt.
Pe la 2 noaptea am fost în curte la mine. Lampa era aprinsă, dată mică, în camera de la mijloc unde știam că stă Petruța în singura cameră pe care o terminasem și o pregătisem pentru iernare. Câinii lătrau că nu mă mai cunoșteau. Eram plecat de atâta timp, aproape cinci luni, destul să fiu uitat de bietele animale.
Mi-a ieșit în cale Boce, mutul lui Giugel pe care tata îl tocmise ,,om în curte”, care era gata să-mi dea în cap cu o măciucă, dacă nu-mi luminam fața cu lanterna ca să mă recunoască. Mutu m-a luat în brațe și plângând, a început să bodogănească, încercând să-mi spună ceva. Pe moment nu mi-am dat seama ce vrea să-mi spună, dar mai târziu am realizat că vroia să mă consoleze pentru pierderea fetiței…
La fereastră, am strigat încet pe Petruța, ca să n-o sperii. Cu ea era Pița, vară-mea, care se mutase la noi și căuta s-o consoleze pe Petruța de când murise fata. S-au trezit și cu plânsete, mi-au dat drumul în casă.
Trecuseră deci aproape cinci luni de când plecasem pe front. Cinci luni în care se întâmplaseră atâtea. Mi-au povestit, le-am povestit, până s-a făcut ziuă. Cel mai mult am fost impresionat de tragedia nașterii fiicei noastre pe care o numiseră Victoria. Totul decursese normal până la naștere când, pe fruntea fetiței după naștere, s-a văzut un hematom cam cât o alună. Petruța îmi povestește cu ochii în lacrimi și printre hohote de plâns. Medicii au făcut totul, dar nu s-a mai putut face nimic. A mai trăit doar câteva zile…Spune că semăna cu mine, că avea un păr negru des și ten ușor măsliniu de brunetă, cu o gropiță în barbă. N-am mai putut asculta și am izbucnit și eu în plâns.
Tata s-a ocupat de înmormântare. Cosciugul l-a făcut nașul Antonie Popescu din lemn de salcâm. A fost înmormântată alături de mama și de fratele meu Sebastian, mort și el tot așa, după naștere.
Nici nu știu cum au trecut sărbătorile de iarnă. Numai sărbători de iarnă nu au fost, poate doar cu numele, din cauza supărării pierderii fetiței, din cauza iminentei mele reîntoarceri obligatorii pe front…
Zilele păreau ore, orele minute, aproape că nu am avut timp să stau mai mult cu familia.
A trebuit să mă duc o zi și la Făurești pe la Aneta să-i spun de nea Cole care nu primise permisie și să-i dau ceva bani din solda lui. O ducea destul de greu cu cei trei copii, Titi, Vică și Valeria, dar era o femeie aprigă și nu lasă să se vadă că suferă din cauza greutăților, nu se văita. Conducea gospodăria și muncile la câmp cu mână fermă, așa că din această privință, nea Cole nu avea de ce să se îndoiască.
Gândurile negre care mă încercau încă de când eram pe front, ochiul care mi se bătea pe drum spre casă s-au adeverit. Am pierdut primul nostru copil și parcă ceva s-a rupt în noi. Mă voi întoarce iar pe meleagurile străine lăsate în urmă cu două săptămâni în urmă și cine știe cum se va termina totul…
Nu am decât două săptămâni de concediu, două săptămâni care au trecut ca două zile, după care a trebuit să mă întorc pe front.
Se zvonește că după sărbători, în primăvară, se va declanșa ofensiva contra rușilor, că Mareșalul Antonescu ar fi semnat un tratat cu nemții și italienii ca să atace și peste Nistru. Acest tratat se pare că va fi certificatul nostru de moarte.
Așa gândeam la aceea oră, măcinat de gândurile negre și de supărarea pierderii primului meu copil.
Din discuțiile cu nea Nicu, fratele mamei, am aflat că se poate fenta frontul cu certificat de bolnav T.B.C. cum au făcut mulți învârtiți, cu condiția ca să declare la Primărie și aceasta să ratifice cultivarea a cel puțin un pogon cu tutun pentru armată, sau să aibă 20 de stupi și să dea 200 kilograme de miere pe an pentru front. Timpul este însă prea scurt ca să mai pot încerca ceva, așa că, am renunțat la această stratagemă și am hotărât să mă întorc la Slatopol.
Mă gândesc tot timpul că poate așa mi-a fost scris mie, că așa mi-a fost dat de ursitori la naștere, să hălăduiesc la mii de kilometri de casă, pe coclauri străine, pândit la tot pasul de capcanele întinse de doamna cu coasa.
Da, războiul este teama învăluită de curaj, o știință a distrugerii omenirii, un ospăț al morții. Războiul este o serie de nenorociri care au ca rezultat final victoria unuia dintre participanți și înfrângerea celuilalt.
Fiecare om, în funcţie de experienţă, de nivelul cultural şi domeniul de activitate are o reprezentare strict personală asupra acestui flagel, dar, când încearcă definirea lui, constată, treptat că se află în imposibilitatea de a fi convingător şi, în final, renunţă la argumentaţia sa, minoră în comparaţie cu vasta arie de cuprindere şi influenţă a războiului. Cam așa mă simțeam eu acum, la întoarcerea din această permisie care m-a amărât și mai mult…
Parcă îmi este dor de soldații mei, știindu-i singuri pe linia frontului, privind întrebător spre mine atunci când trebuia să facem ceva pentru a ne feri de gloanțele ucigașe venite dinspre ruși.…dar și gândul că o să mă despart iar de casă, de cei dragi, mă face să mă cutremur…
Băieții mei, adică soldații din plutonul meu care veniseră și ei în concediu, veneau în fiecare dimineață, ca și cum am fi fost pe front, să vadă ce ordine sunt pentru ziua în curs. Se obișnuiseră și parcă intraseră în rutina frontului.
A trebuit să trec pe la familiile fiecăruia și să le spun cum s-au descurcat, cum vom face să nu rămânem pe acolo. Erau mai vârstnici decât mine, dar erau convinși că eu voi fi acela care va face totul ca să se întoarcă întregi la copii, la familie. Pentru ei și familii eram îngerul păzitor…